După ani de panică, 2022 trebuia să fie anul No Fear, după sloganul scris pe un hanorac pe care l-am cumpărat fiică-mii la începutul anului. Dar 2022 nu a fost un an fără frică, chiar dimpotrivă, a fost un an al fricii și al neputinței și al groazei că lumea merge mai departe și așa. Un an în care mi-a fost amintit în fiecare clipă că trăiesc / trăim un echilibru instabil.
2022 a fost un an al consecințelor profund întrețesut cu 2021 sau 2020 deși a întrecut cu mult orice așteptări proiectate de acești doi ani pandemici. "You live the surprise results of the plans you made" zicea o plăcuță într-un muzeu, dar nu a fost așa. Au fost planurile făcute de alții cele care ne-au sufocat pe toți.
Anul trecut nu îl pot povesti sau aminti altfel decât prin asocieri cu imagini pe care le-am văzut sau citit. M-au ținut laolaltă muzeele și cărțile în care mi-am găsit refugiu și care mi-au dat spațiu în tot haosul pe care nu am reușit să îl organizez în nici un fel. Un sertar în bibliotecă cu fișă despre mecanica cerească.
Poate din nevoia de a mă orienta a fost anul în care am observat, am căutat și am văzut multe hărți vechi și noi, hărți care mi-au bântuit jurnalul și gândurile, hărți pe care am început să le privesc din ce în ce mai în detaliu până când punctul sau porul hârtiei au devenit mai importante decât imaginea de ansamblu. Poate tot din acest motiv nu am mai suportat să fiu ghidată de google maps, să îmi fie luat până și dreptul de a asocia rătăcirea resimțită cu una fizică, geografică. Pe Harta Lunii a lui Doppelmayr sunt mai multe mări, printre ele: Serenitate, Tranchilitate, Fecunditate.
A fost anul în care am umblat năucă pe stradă fără să înțeleg cum eu pun un pas în fața celuilalt, în timp ce la câteva sute de metri sute de oameni își țin într-o geantă întreaga viață, în drum spre necunoscut. Un șir de cărucioare lăsate într-o autogară pentru mamele cu copii mici, lămâia din cafea și pisicul speriat de un generator.
Anul în care m-am lovit mai mult decât oricând de ipocrizia mea, de la măsura binelui pe care am considerat că îl pot face altora până la conștiința faptului că problemele și suferința lor pălesc complet atunci când suferă unul de-al tău, de lângă tine. Nu se vede nimic pe geam, nici măcar o frântură a trotuarului de vis a vis, de unde am putea face cu mâna, mi-aș dori să fiu în cartea Tokarczuk și să privesc brazi pe geam alături de un cerb și un iepure.
A fost anul în care mi-a fost parcă mai clar ca niciodată că nu sunt singură și că ăsta este un mare privilegiu pe care nu doresc să îl pierd. Cireșe amare care se strică în pom, mi-ar fi plăcut să îmi vină ideea să le prind cu scotch de perete, dar nu era nici cireșul meu și nici filmul meu.
2022, un an în care am călătorit parcă din răzbunare pentru anii în care nu am putut călători, anul în care am fost să văd lucrările de artă despre care doi ani am citit numai sau le-am văzut traduse de pixelii ecranului de laptop. M-am sprijinit cu nasul într-o floare alb negru. Am țipat între foi groase de metal, dar nu era ecou.
2022 a adus surprize nebănuite, mi-a adus oameni pentru care sunt recunoscătoare și mi-a luat oameni care îmi vor lipsi. O fustă de prințesă roz, în ale cărei buzunare îndes mucurile de țigară. Regina punk a poeziei românești a zguduit sala. O amendă în geam dar aud doar vocile studenților ieșiți la țigară.
2022 a fost anul în care am alunecat pe un noian de cuvinte de care parcă m-am agățat complet la întâmplare. Anul în care emoțiile m-au purtat mai mereu într-un alt timp, de cele mai multe ori unui trecut care se desfășoară simultan. Un polaroid care se developează în timp ce eu mă întreb dacă mama avea ureche muzicală. "We have more souls than one".
A fost anul în care am întâlnit la Cluj un om pe al cărui tricou scria "time waits for no one" și cu care am fumat o țigară. Anul în care nu am reușit, oricât m-am străduit, să îmi fac un timp și un spațiu al meu. Când m-am simțit mai tare ca oricând blocată în spațiul și timpul altora, am citit pe un zid "from falling catch yourself and slightly forward you fall". Bine, poate nu era doar un zid și poate nu erau doar litere.
A fost anul în care am privit femei care la rândul lor priveau în afara ramei și am citit femei care evadau prezentului prin cele mai mici crăpături ale realității spre tărâmuri ale unei simțiri profunde dintr-un univers paralel. Am văzut femei care și-au tăiat părul și am vrut să pot plânge alături de femei pe care nu le-am văzut sau cunoscut niciodată. Un an în care am vorbit despre hărțuire și abuz dar mai ales am ascultat. Un picior mecanic de balerină care tresare dintr-o poezie direct în palma mea.
M-am înconjurat de sensibilitatea tuturor celor din jur. Am căutat "worlds that world worlds" și "thoughts that think thoughts" în afara lumii care mi se oferă. Nu am controlat lucrurile mari, dar am reparat cât am putut de bine tot ce s-a putut coase, lipi, reînnoda, spăla, ordona, pieptăna, împleti. Am prins un ac de siguranță în urechea mea și unul în urechea fiică-mii pentru, ei bine, mai multă... siguranță.
*