Pornesc prin a-ți spune că ajută această activitate introspectivă cu privire la anul care tocmai a tras după el cortina grea. O poți încerca și tu, dacă o vezi folositoare (vezi și la final de articol cum o poți trimite la LiterNet).
Personal, mă ajută să aduc la suprafață reușitele și motivele de bucurie. Uitate ori nesărbătorite. Am nevoie să fac asta. Și nu din vanitate. Nu. Ci pentru sănătatea mea emoțională. Prea mi-am simțit sufletul chircit și stima de sine subnutrită anul acesta. Pentru că nu mi-am dat voie să spun nici da și nici nu, în funcție de situație. Pentru că nu mi-am făcut clare limitele. Și pentru că nu mi-am ascultat corpul și emoțiile îndeajuns. Am încercat să le fac în continuare pe toate odată de frica timpului irosit și a temerii de a nu rata lucruri. Dar cu ce preț?! Vrei să îți spun?
Pot să te țin de mână? După atâtea restricții, mă gândesc că poate fi reciprocă dorința de contact uman. Fă-mi un semn dacă este în regulă, fără nicio reținere. E important să învățăm să ne comunicăm emoțiile, să ne respectăm intimitatea și, după cum spuneam, să ne trasăm limite. E o formă de protecție pentru noi înșine. Se învață prin exersare, să nu ai grijă!
Așa... Îți ziceam că am nevoie să aduc la lumină motivele de autoapreciere pe care le-am experimentat în acest an. Dacă îmi dai voie, te voi plimba prin muzeul prezentului meu abia încheiat. Ești gata să începem?
Ianuarie 2022 m-a prins în cârje. Uite aici fotografia.
Timp de câteva luni am avut patru picioare, dintre care doar unul cu adevărat viu și bază. M-am mitraliat cu ședințe multiple de fizioterapie, kinetoterapie, terapie laser și mai ales injecții. Ba în abdomen, ba în coapsă. Mi le-am făcut singură. Cu mâna tremurând ca prinsă de friguri polare. (E ok dacă nu vrei să vezi imaginea asta. Mă ajută feedback-ul tău, chiar o voi scoate.)
Simt însă nevoia să îți mărturisesc că după fiecare injectare vedeam cum îmi înflorea sub piele câte o petală dolofană roș-albastră-vineție. Drept urmare, frica a făcut iar o tumbă și s-a preschimbat în muză: din ziua următoare am început să împung derma în formă circulară. Speram să se adune de o floare dar cum mai răsărea o petală, se și biodegrada o alta.
Provocarea aceasta am întâmpinat-o cu multe lacrimi abia reținute în scrâșnetul asurzitor al măselelor zdrobite. Cu toate acestea, lupta câștigată cu fobia de seringi merita mai multe reverențe și aplauze. O fac acum, mă scuzi un pic. Sau, știi ceva? Dacă simți nevoia să mi te alături, fă-o! Iartă-mă, nu te-am auzit, ai zis că știi și tu ce înseamnă?
Nu îmi dau seama încă care este nivelul tău de empatie, însă este posibil să te miște următoarea dezvăluire: Primele trei pătrimi din 2022 m-au întemnițat în lanțurile ude-reci ale însingurării.
Teama că poate nu voi mai fi capabilă niciodată să merg sau să alerg sau să mă zbenguiesc, m-a țintuit și mai mult în casă. Într-o casă frumoasă, ce-i drept, ca o colivie dantelată, prin pereții căreia a pătruns mișelește, ca igrasia duhnitoare, autoizolarea. Apoi a lăsat calea liberă înghețului socio-emoțional, blocajului. Și, bomboana de pe colivă, în avalanșă: frica soră cu noaptea minții că nu voi mai putea călători vreodată, că nu îmi voi mai putea face meseria, că voi fi nevoită să o iau de la un alt înspăimântător capăt.
Faptul că locuiesc pe malul unui lac care s-a înghesuit să-și facă loc la tălpile crăpate ale pădurii, m-a făcut să uit de cei aproape 50 km care mă despart de centrul capitalei. Și implicit de oameni.
Mai de voie, mai de nevoie, mi-am făcut însă des curaj să-mi metamorfozez starea ieșind cu caiacul pe lac ori la plimbare prin pădure. Mereu cu câinele meu terapeutic. Kiwi îl cheamă. Apropo, știai că mângâierea și joaca cu un animal pot combate starea de anxietate?
Cetele de căprioare, mistreții, aricii, veverițele și fazanii care ne transformau drumețiile în safari-uri ilfovene aveau și ele efectul benefic al unui streching pentru sufletul meu mușcat subit de o formă de paralizie inexplicabilă. Și i-am mulțumit și noi pădurii în felul nostru. În repetate rânduri.
Lucrând cu mine, în cadrul diferitelor metode terapeutice de care am conștientizat mai târziu că am făcut abuz, am realizat că mă curta cu insistență o formă pitulată bine de... exact, depresie.
Eram în burnout de vreo trei ani și nu îmi dădeam voie să văd asta. Tot de teamă, bineînțeles. De teamă să nu cumva să mă opresc din tot ce fac: un proces continuu de învățare și specializare care-mi smulgea atenția de pe aspectele nerezolvate ale vieții mele ca pe o fâșie de ceară cosmetică întinsă pe o piele bine acoperită.
Când se întâmpla să nu mai fac față nemulțumirii sau dificultății de a lua o decizie, mă mai înscriam la un curs.
Așa am ajuns astăzi să fiu absolventă și a celui de-al doilea masterat (în art-terapie), a doi ani de module psiho-pedagogice și anul trei la formarea în psihoterapie - Psihodramă Clasică.
Le-am făcut pe toate în paralel. On-line, bineînțeles, că doar am trăit și eu tot în halucinanta pandemie.
În mod ironic, aceasta a fost și partea bună. Mă simt mult mai bogată acum, după acești ani de formare profesională făcuți cu pasiune crescândă și neîmpinsă de nimeni de la spate.
A, dar să nu uit de școala de navigație pentru barca cu motor și vele care mi-a dus spre putrefacție mulți - un șir indian de- neuroni. Am obținut însă permisul pentru cele trei categorii vizate. Dacă a meritat? Sincer, nu cred. Au fost cele mai grele examene din viața mea de învățăcel, lungă cât o zi de miez de vară, și nici nu mă folosesc de abilitățile dobândite acolo.
Te mai rețin puțin în această sală a muzeului pentru a-ți vorbi despre alte cursuri, acestea uimitoare, pe care le-am făcut la marele debut al toamnei: cele de scriere creativă. Chiar dacă o știam din facultate pe Vera Ion, abia atunci am descoperit-o la justa ei valoare. Încă nu știu cum să clasez întâlnirile cu ea: cursuri sau terapie. Asta se întâmplă pentru că metoda ei blândă și susținătoare aluneca cu creativitate când spre una, când spre cealaltă.
Cert este că intenția cu care m-am apucat de ele a fost să urnesc marele proiect al căutărilor mele: o carte autobiografică. Din adolescență îmi tăvălesc trăirile și frământările prin caiete și agende cu scopul uriaș de a nu mă uita, în primul rând. Apoi de a ajunge să mă cunosc mai bine. Cât de bine se poate... Filosoful spaniol George Santayana spunea: "Cei care nu-și pot aminti trecutul sunt condamnați să îl repete." Îndrăznesc să adaug: Cine nu caută să își vindece trecutul e favorizat să îl lase zestre peste generații.
Ideea aceasta îmi întoarce gândul la cele nouă săptămâni de terapie zilnică pe care le-am făcut cu Alina Mărioara Finta, în primăvară. Am făcut parte din grupul ei de lucru bazat pe relația cu mama. Mai precis, pe ce am preluat pe linie maternă și cum ne influențează stagnarea în această incapacitatea de a deveni independente, de a ne trăi propria viață ori de a lua decizii în nume propriu. Am înțeles că asta se întâmplă din pricina fidelității, a vinovăției ori poate a nevoii de a-i fi mamei salvatoare. Slăbindu-i astfel ei puterile de a se centra pe ea și a găsi soluții.
Îmi iubesc mama și prețuiesc cu atât mai mult relația noastră după ce mi-am dat voie să o dau jos de pe piedestal, oferindu-i astfel dreptul de a fi umană. Am lăsat prea mult, inconștient, să planeze asupra ei presiunea de a fi perfectă ori fără de greșeală. Cum dicta vocea lăuntrică a așteptărilor mele infantile și cum am ajuns apoi să mă raportez și la mine: fără urmă de toleranță în a fi perfectă.
Uite aici o poză dragă cu mine și cu ea. Caut tot mai des răgazuri pentru a ne putea vedea.
Iar dacă tot veni vorba despre terapie, în C.V.-ul meu de client al procesului terapeutic am adunat... Oare ești gata să auzi toate astea? Spune-mi deschis: a acceptat ochiul critic propunerea de a sta nițel culcat? Mai bine nu-mi răspunde, merg la risc. Am eu nevoie să fac asta, e un soi de coming out.
În ultimii opt ani am făcut săptămânal ședințe de terapie individuală, în analiză tranzacțională. Combinat: fizic și on-line.
În același timp, am mai căutat răspunsuri preț de un an în sesiunile de terapie de cuplu, la nenumărate întâlniri de terapie de grup (mixt ori alcătuit doar din femei de diferite vârste), psihodramă și art-terapie, de la sine înțeles, dramaterapie, terapie vibrațională, terapia florală Bach, terapie energetică- reiki, constelații, regresii, băi în gheață pe Metoda Wim Hof, vision quest-uri, tabere și post alb, terapie prin respirație ghidată, masaj.
Și, demne de profunde momente de aha: lecturi de specialitate, vizionări de filme și documentare tematice, plus terapie prin expunere la marile mele temeri: saltul cu parașuta, scufundări până la zece metri, izolare în pădure timp de patru nopți... dintre care două complet singură. Eu cu mine și un cort. Fără mâncare, acces la telefon, ceas, lumină, foc, pastile, cosmetice, cărți. Eu cu mine și combo-ul dat de un corp nehrănit cu absolut nimic timp de o sută de ore și mintea care începuse să nască vedenii. Așa s-a putut elibera și ea.
Aducea, draga de ea, la suprafață, din subconștient, aspecte pentru care am avut și am încă nevoie de timp și grijă pentru a le procesa și integra cum se cuvine.
Mă feresc să fac interpretări, însă expresia ta facială din acest moment îmi ațâță puțin curiozitatea. Nu te simți obligat(ă) să faci vreo verbalizare. Dacă îți va veni natural, vei avea la final ocazia să lași un feedback. Hai să ne întoarcem!
Din înțelegerea beneficiilor pe care le are terapia asupra mea a venit și discretul viraj profesional spre art-terapie și psihodramă. Am ales aceste două metode pentru că le-am simțit cel mai aproape de mine, ambele având rădăcina puternic ancorată în teatru, respectiv artele vizuale. Nu, nu, nu mă dezic de pasiunea și profesia mea de bază, cea de actriță. Iartă-mi exaltarea, nu fac altceva decât să îmi apăr visul.
Și totuși, din moment ce perpetua și asidua mea preocupare este cunoașterea de sine- prin mine însămi și prin ceilalți, care-mi oglindesc aspecte pe care nu le pot observa decât în interacțiunile și relațiile sociale, am ales să trec de la nivelul de cercetătoare amatoare la cel de persoană specializată.
În mod natural, a luat astfel naștere și marele meu motiv de împlinire din acest an: Interior - Studioul de teatru și art-terapie by Sabina Brândușe: facebook.com/interior.studio.art.terapie
Cu implicarea, profesionalismul și nevoia de conținere pe care și eu le caut la cei către care îmi îndrept strigătele de ajutor, lucrez deopotrivă cu adolescenți și adulți atât ședințe individuale, cât și de grup, de cuplu și de familie.
Nu îți voi arăta nicio fotografie cu cei care au trecut pragul la (propriul) interior deoarece pun mare preț pe caracterul confidențial al sesiunilor. Cum este de înțeles.
Pe o scală de la 1-10, tu cât de aproape ești de zona aceasta de căutare și dezvoltare personală? 1 reprezintă nivelul cel mai scăzut, iar 10 pe cel mai ridicat. Nu e nevoie să-mi răspunzi, e suficient să o faci tu cu tine. Fiecare întrebare ridicată pune în funcțiune un mecanismul interior uimitor: introspecția. Asta poate fi pentru moment tot ce contează, e sursa autocunoașterii.
Odată ajunsă la acest subiect încă tabu pentru țara noastră, nu pot să nu îmi mai ofer un aplaud. Pentru lunile în care am făcut tot ce a ținut de mine să fiu o bună profesoară de actorie pentru două grupe, de copii și adolescenți, la DallesGo, în prima jumătate a anului.
Iar pentru cele patru întâlniri cu Ideo Ideis avute în 2022, mă aplaud ridicată în picioare. Nu prea se cade, dar pică bine acest balsam pentru stima de sine.
Încă nu-mi vine să cred cât sunt de norocoasă: chiar am trăit de patru ori într-un an experiența transformatoare a acestui festival? Apropo, ție îți este familiar? Îți spun atât: Hai și tu în vară, este visul oricărui licean pasionat de teatru, artă și întâlniri reale cu sinele și alți asemenea oameni.
Uite, aici sunt imortalizate câteva dintre momentele de la atelierele pe care le-am ținut cu dragii mei adolescenți preocupați de găsirea unui sens, a unui grup de sprijin și a bucuriei de a fi văzuți, ascultați, înțeleși. Cum nu li se întâmplă prea des.
Așadar, în ordinea numerelor de pe tricou: Capsulele de teatru și deșteptări ținute la Roșiorii de Vede și Brăila - de la care am plecat alt Om, Laboratorul de teatru (întâmplat timp de patru week-end-uri în Alexandria) și, bineînțeles, Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis, Alexandria. Prilej de întâlnire cu prieteni vechi și mulți alții în devenire.
La ediția aceasta a festivalului mi s-a întâmplat un lucru în premieră: am lucrat cu două grupe - una formată din deja draga mea trupă de teatru de adolescenți 3,14 (Buzău) și cealaltă din profesori și directori de liceu. Două experiențe deopotrivă necesare și transformatoare. Pentru ei și pentru mine.
Cu cea de-a doua grupă am reușit, împreună cu fiecare dintre profesorii participanți și Nicoleta Hâncu (actriță și trainer), să îi vedem și să îi conducem și pe ei spre capacitatea de a se oglindi și arăta dincolo de stratul uneori impenetrabil de gros al hainei de profesor. Poate datorate, în parte, și nedreptăților generalizate. Din păcate.
Aș putea să-ți vorbesc o zi întreagă despre schimbul de energie și informații care circulă în timpul acestui fenomen alexăndrean. Esențial văd însă faptul că face eforturi susținute pentru a surpa zidurile robuste ridicate de discriminare (pe bază de vârstă, rasă, clasă, gen, etnie, nivel de empatie) și clădește simultan fundații solide pentru accesul la educație a oamenilor de toate vârstele.
Așadar, rămâne pusă în ramă, ca piesă centrală în muzeu, recunoștința pentru faptul că de 15 ani sunt parte din echipa aceasta care produce consecvent schimbări în domeniul educației și al culturii.
Cred că e momentul să mărim ușor ritmul. Ia-ți timp, nu te grăbi, îmi asum eu sarcina de a încheia la timp.
Ne îndreptăm acum spre penultima sală a muzeului "Trecutul prezentului": cea a călătoriilor în jurul lumii. Intuiția îmi spune că abia așteptai să ajungem aici. Așa este? Inspiră, expiră și centrează-te iar pe prezent. Lasă să plece cum au venit așteptările.
Îți spun din capul locului că a căpătat și această pasiune o valență vindecătoare pentru mine. Chiar se întâmplă adeseori să o numesc terapie prin călătorie. Ba chiar terapie maritală prin călătorie deoarece plec mai mereu împreună cu soțul meu.
Periplul prin lume reprezintă perioadele din an în care putem fi real împreună. Apoi, pentru că sunt prilej de cunoaștere și consolidare a relației. Încercată, cum aveam să descopăr că sunt mai toate cele de lungă durată. Asta m-a ajutat să îmi reconsider teama de eșec și zona de victimizare, pe care le frecventam din ce în ce mai bolnăvicios. Conștientizarea faptului că nu ești singurul sau singura care se confruntă cu o provocare, ba chiar că găsești înțeles, înțelegere și alte abordări asupra situației, este magia care se produce în cadrul terapiilor de grup, prin împărtășirea făcută de fiecare.
Altfel, de mână cu soțul meu, cutreier lumea-n lung și-n lat cu nesaț, curiozitate, entuziasm. La cele spuse deja mă simt datoare să îți spun că se adaugă un grad incomensurabil de oboseală, presiuni la job și cea mai mare parte a resurselor noastre financiare. Noi am ales să călătorim în loc să ne achiziționăm o casă, e adevărat. Și nu trăim cel mai mare confort psihic stând în chirie, căci gândul recurent că proprietarul poate oricând să vândă mai ciopârțește din marea noastră bucurie comună, dar ne este mai bine așa. Cel puțin deocamdată. Încercăm să luăm fiecare zi cum vine, să nu (mai) sărim etape.
Văd pe chipul tău o modificare sau mi se pare? Se întâmplă cumva să-ți fi rămas gândul la motivele-umbre ale călătoriilor desprinse parcă din basme? Tot așa, te invit să vezi ce trece prin tine în clipele astea. Ce gânduri, ce emoții, ce senzații te încearcă.
Revenind la sala emblematic denumită "Înconjurul lumii", în care ne aflăm acum, adaug faptul că anul acesta am ajuns pentru prima oară în Irlanda, Guatemala și, chiar acum câteva zile, în Vietnam.
Mă opresc o clipă la nebunia asta de țară, din America Centrală, de care m-am îndrăgostit pe loc. Nu credeam că voi mai găsi un stat care să se furișeze amuzat printre deja favoritele mele de nedetronat: Sao Tome e Principe, Mozambique, Costa Rica, Philipine, Argentina-Patagonia, Peru, Nepal.
Am emoții acum căci, în timp ce te însoțesc prin lumea mea muzeal interioară, sunt în pragul descoperirii celei de-a 80-a țări în care am norocul să fi ajuns. Pârâi ca un pepene copt bine de curiozitate și entuziasm să văd dacă mă va face să leșin de plăcere Vietnam-ul până la plecare. Arhipelagul Con Dao însă promite multe. Hai să-ți arăt câteva fotografii în premieră, vrei? N-am apucat încă să le înrămez:
Altfel, în 2022 am ajuns iar în Bulgaria. Am respectat astfel și tradiția de a avea o vacanță peste hotare cu ai mei părinți.
... apoi în SUA, Spania (Insulele Canare, Sevilla, Malaga), Italia, Turcia, Muntenegru, Germania, Slovenia, Ungaria (la târgurile de Crăciun din Gyor și Budapesta - o mică-mică-mică-mică nestemată), Thailanda și Malaysia.
A, iar roadtrip-ul prin Retezat cu cortul nostru cățărat pe plafonul mașinii și sunetul spart al lătratului lui Kiwi care stătea noaptea de veghe să nu ne atace urșii, a fost de pomină. Un amalgam de trăiri, măreția naturii, rouă, frig, anemice raze de soare, foc stins cu apă de ploaie, mâncat repetitiv o săptămâna din aceleași bucate, urcarea pe munte sub discreta scuturare de nori și lina curgere de ape... Ce mai, după cum te las poate prea puțin să vezi, a fost un poem cap-coadă, trăit cu cuplul nostru drag de prieteni: Iliana, Svet și Radu. Aceasta este și mai noua imagine a cuplului din care fac parte - alături de un patruped care ne resuscitează periodic starea.
Gata, o luăm din loc. Găsești istorisirile pe lung, dacă dorești, pe contul meu de Facebook sau pe blog (sabinabranduse.com), unde sunt ghid profesionist, pentru cei curioși, prin viața mea. Cu o frecvență și rezerve nu tocmai ușor de măsurat.
Ai grijă să nu te lovești la cap, coborâm în pivniță. Sunt aici cu tine, te însoțesc în continuare la fiecare pas.
Am intrat în încăperea cheie. Aici se află fundația. Ai grijă că poate fi încă neîntărită suprafața pe care calci. Dacă te uiți cu atenție, poți zări acolo și acolo, puțin mai sus... așa, acum e bine, urmele lăsate de integrarea câtorva aspecte de o valoare inestimabilă pentru mine.
După ce am umblat târâș pe partea dorsală, țopăind ori sprijinită în cârje, impregnând pereții și piesele de mobilier cu urme grase de jale și de ciudă, văzând șirul acesta de locuri și țări cotrobăite înțeleg că, pe nesimțite, am revenit la normal. Și nu m-am lăsat suficient să mă bucur... Ce păcat! Ce dar avem să nu ne dăm dreptul și timpul necesar pentru plăceri și bucurie! Dar nu e niciodată timpul pierdut, putem recupera. Așa-i?
Vezi la ce e de folos privirea retrospectivă? M-a ajutat să devin conștientă de multiplele reușite alungate cu nonșalanță într-o prăpăstioasă uitare și să rămân agățată de senzația că n-am trăit nimic notabil.
N-o mai lungesc, tocmai vorbeam despre cum ne lăsăm cocârjați de presiunea timpului. Hai să aruncăm repede o privire spre celelalte aspecte care au consolidat baza piramidei mele în 2022!
Aici se cuibăresc unul într-altul, ca nu cumva să se piardă vreunul de grămadă, clipele mele de suflet: vizita acasă cu ocazia aniversării fiecărui părinte, momentele de comunicare și apropiere reală cu surorile mele, reînchegarea unor prietenii vechi... Ocazie cu care le mulțumesc cu o îmbrățișare Tatianei, lui Bogdan și Laurei. În nicio ordine. E foarte important pentru mine să simt prezența, susținerea și grija lor. Îmi aloc însă și mie parte din credit pentru asta: în sfârșit am putut sa îmi dau voie să contez pentru ceilalți. Să mă las cu adevărat văzută, măcar pe ici, pe colo deocamdată, să simt că merit și să nu îmi fie rușine ori teamă că împovărez dacă cer o clipă de atenție ca pe o mână de ajutor.
Apoi, mănunchiul de nouă colegi cu care am trecut prin masteratul de art-terapie, parcurgând toate etapele dezvoltării unui grup: formarea, furtuna, normarea, eficientizarea. Trăiesc pentru prima dată în cei 22 ani de școală sentimentul de apartenență la grupul din care am făcut și fac parte. Deoarece continuăm să ne vedem, să ne ascultăm, să ne sprijinim, să ne facem recomandări de cărți și cursuri și instrumente de lucru. Să ne bucurăm că suntem împreună.
Ei știu deja, dar oricând e binevenită o întărire: îmi sunt foarte dragi. Împreună reprezintă piatra de temelie a încrederii că pot să fac parte dintr-un grup pe termen lung. Că sunt văzută, acceptată și apreciată exact așa cum sunt.
Înaintăm? Vreau să așez la gâtul relației cu mine însămi un șirag de lauri binemeritați pentru capacitatea crescândă de grijă și concentrarea pe starea mea de bine. Toate acestea reflectate indubitabil și în raportarea la propria feminitate... hulită și trimisă în exil o vreme prea îndelungată. Doamne, câtă suferință să mă fi simțit atât de pierdută! Să nu mă mai recunosc, să am senzația că îmi sunt perfect străină.
Important este însă prezentul, faptul că am reușit să mă ridic, cu sprijin, și că mi s-a amplificat astfel potențialul de a fi blândă, calmă, așezată, înțelegătoare și răbdătoare. Cu mine însămi, înainte de toate. Am priceput greu că nu pot oferi ceva ce nu dețin și că nici nu am cum să primesc ce nu-mi ofer mai întâi mie. Nu din egoism proverbial, din grijă și respect pentru că sunt.
Îți mulțumesc pentru empatie.
Mai înaintăm puțin? Foarte pe scurt, pe lung i-o împărtășesc poate chiar zilnic, îi sunt recunoscătoare îndeosebi soțului meu. Pentru stăruința de a-mi fi aproape. Pentru consecvență, sprijin și stabilitate. E acolo jos de tot un strat gros de piatră marmorată, lui i-o datorez, nu m-a lăsat să mă scufund.
Galopând spre încheierea vizitei, îți împărtășesc că mă bucură enorm și faptul că am putut fi iar spectatoare la concerte, spectacole, filme, expoziții, muzee, competiții sportive. Și pentru faptul că am stors niște timp, puțin în comparație cu nevoia, pentru a descoperi universurile uman-artistice ale Tatianei Țîbuleac, Petronelei Rotar, ale lui Guzel Yakhina, Narine Abgaryan, Eric-Emmanuel Schmitt... Stai că nu am terminat. Și, deloc la urmă, pe cele ale Elenei Orbocea (facebook.com/elenaorbocea) și Iulia Șchiopu (iuliaschiopu.ro cu care mi-aș împodobi deopotrivă casa și studioul.
Acum te las, incursiunea prin muzeu a fost într-adevăr lungă cât un an pandemic. Apreciez că ai rămas până la capăt. La fel ca în orice muzeu al procesului terapeutic, călătoria este sinuoasă. Însă, dacă îți dai voie, se va ridica la suprafață, ca o gălușcă de spumă bogată, și sensul pentru care ai trecut prin asta.
Acum probabil ai înțeles, în parte, că nu sunt mereu toată un zâmbet ori o femeie plutitoare. Cu toate acestea, râd des, mă bucur și mai am multe alte motive să fiu în fiecare zi recunoscătoare.
Să îți iei ce și atât cât poți ori ai nevoie din întâlnirea aceasta cu mine și universul meu lăuntric.
Îți mulțumesc cu o îmbrățișare și îți doresc să fii pe deplin bine. Tu cu tine, mai ales.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)