Super puterea / Eu în situația asta

În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".
 
 Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.

Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Mă numesc Izabela, am 17 ani și îmi plac foarte mult copiii. Sunt o fire timidă și calmă în diferite situații tensionate. Îmi place să ascult muzică, câteodată să desenez, pentru că asta mă liniștește, și să mă uit la documentare cu criminali. Îmi place să mă plimb în natură și să admir cerul.


Acum că a venit noaptea, mă pun în pat încercând să dorm, dar gândul că mâine e posibil să nu mă trezesc acasă îmi dă fiori. Dacă mă trezesc chiar în locul care mi-a marcat copilăria? Dacă mă trezesc în ziua în care am avut accidentul? Dacă sunt nevoită să trăiesc din nou momentele pe care am reușit cu greu să le uit? Sau dacă, de data asta, mă trezesc chiar în viitor și aflu lucruri pe care nu trebuie să le știu? Cuprinsă de tot felul de gânduri, nu îmi dau seama când ochii mi se închid iar capul mi se afundă tot mai mult în pernă.

E dimineață. Deschid ochii și mă uit la ceas. E ora 9:30. Pentru câteva clipe trag adânc aer în piept, ezitând să mă uit în jur. Totuși, ridic privirea si explorez puțin camera pentru a vedea dacă s-a schimbat ceva. Mă dau jos din pat și realizez că m-am trezit într-un loc pe care îl cunosc foarte bine. Da! Asta e super puterea mea. Pot călători în trecutul sau în viitorul meu. De data aceasta, am ajuns în trecut. Mă uit în jur și observ aceeași podea șubredă care obișnuia să scârțâie atunci când intra mama să vadă dacă dorm. Aceeași fereastră cu rame argintii, de la care mă uitam la tata de fiecare dată înainte de a pleca de acasă. Același birou pe care stă aceeași colecție de fluturi de la bunicul meu. Totul e aici, exact așa cum îmi aduceam aminte. Mii de amintiri și gânduri îmi trec prin minte, dar acestea sunt întrerupte de niște chicoteli care se aud de afară. Mă îndrept spre fereastră să văd ce se întâmplă. Când ajung în fața geamului, genunchii încep să-mi tremure, iar lacrimile își facă apariția. Cine să fie dacă nu eu, dar de data aceasta copil, alergând cu tata după fluturi? Atât de fericiți. Mă cuprind emoțiile când mă văd pe mine, atât de mică și atât de fericită, fără nici o grijă sau supărare. După câteva clipe de admirat goana după fluturi, realizez că în două zile va fi accidentul de mașină în care mama a murit. Accidentul care mi-a schimbat complet viața. Fericită că îl pot preveni, deschid repede ușa camerei și pornesc spre mine și tata cu gândul de a le spune cine sunt și de unde vin. O să le spun că știu că în două zile mama va avea un accident în care va muri. Cobor repede scările și deschid ușa de la intrare. Apoi, deodată, totul revine la normal. Super puterea mea intră în acțiune, din nou. Mă uit în jur și îmi dau seama că sunt înapoi acasă, în patul meu. Dacă ar fi să renunț la super puterea mea, aș renunța doar pentru că nu îmi pot construi un prezent trăind în fiecare zi în fragmente din trecut sau din viitor.

Ajungând înapoi acasă, mă simt destul de dezamăgită că nu am putut preveni moartea mamei. Dar realizez că poate e mai bine așa. Poate că așa era menit să se întâmple.


Poate că vă întrebați cum două fete, Maia, care are doar 14 ani, și Sara, care este mai mare cu doi ani, sunt pe punctul de a se urca la ora 2 dimineața într-un tren, în drum spre munte. O să vă povestesc eu cum s-a întâmplat totul.

Sara si Maia, două prietene bune încă din copilărie, s-au gândit să facă o mică petrecere la Maia acasă, unde erau singure, deoarece părinții ei erau plecați cu munca. Cele două fete s-au întâlnit pentru a sărbători reușita Sarei de a intra la liceul pe care îl dorea. După câteva jocuri, cele două fete simțeau că încă nu se distraseră de ajuns. De aceea, Sara vine cu ideea de a face o plimbare pe lângă casă. După câteva ture, fetele au hotărât să meargă și în parcul situat lângă gara orașului, care era la doar câteva străzi de casa Maiei. În timpul plimbării lor, Sara a propus să ia împreună primul tren spre munte, iar mâine să se întoarcă acasă. Foarte încântate de ideea că părinții nu au cum să afle de mica lor escapadă, cele două fete n-au mai stat pe gânduri. Au luat biletele și s-au îndreptat spre trenul care era pe punctul de a pleca.

Sara se urcă entuziasmată în vagon, așteptând ca Maia să facă același lucru. Dar aceasta ezită. Panica o cuprinde cu totul. Nu știe dacă e bine ceea ce face. Genunchii îi tremură, iar inima parcă îi sare din piept. Dacă o să afle părinții despre asta și o să le pedepsească pe măsură? Dacă se vor pierde? Dacă nu vor ajunge acasă înainte să-și dea seama părinții lor? Maia se uită în ochii Sarei cu regret. Îi spune că nu poate să facă asta. Coboară dezamăgită din tren și, împreună, se îndreaptă înapoi spre casă.