2022. Anul sinusoidal

Mică notă introductivă, sau sugestie: textul de mai jos ar trebui citit în viteză.
E plin de detalii care ar putea să intereseze, dar în același timp presărat cu aprecieri ușor impulsive. Nu stați pe ele, mergeți cu încredere mai departe. Eu așa am făcut.
Prin urmare.


2022 fost-a un an fain.
Sau parțial fain. Ca un grafic sinusoidal. Ca orice fragment de viață.

Ianuarie, februarie repetiții intense la Constanța la Teatrul de Stat pentru Universuri Paralele.
Nu mai văzusem marea în sezonul rece, nu mai repetasem acolo niciodată, dar a fost awesome. Actorii, tehnicul, managerul, condițiile de lucru, atmosfera.
Minunat.
Genul ăla de experiență la care atunci când te gândești, îți apare instantaneu un zâmbet larg pe față.


La final de ianuarie - festivalul de filme de scurtmetraj Clermont Ferrand.
Franța deluroasă, multe filme văzute, pitch pentru scurtmetrajul scris în pandemie. Întâlniri cu producători după, vin bun, mâncare grea, prețuri acceptabile. Speranțe cât China.


Martie, premiera.
Dar nu la mare, ci la Teatrul Național din Timișoara.
Nora. O casă cu Păpuși. Partea a doua.
Repetasem la show în ultimele luni din 2021, dar, din motive de exclusivitate deținute de o altă echipă creatoare din București care n-a vrut, dom'le, să ieșim înaintea lor, am fost nevoiți să scoatem premiera în martie.
Chiar dacă trecuse ceva timp, am mers cu multă încredere la prima repetiție. Știam ce am făcut dimpreună cu echipa mega tare de la Timi și, așa cum m-am așteptat, totul a mers ca uns.

Emoția premierei i-a afectat la modul cel mai mișto pe toți.
Fetele din distribuție au plâns. Organizat. Câte una pe zi. Mirela, Claudia, Oana. S-a rezolvat în timpul repetițiilor cu îmbrățișări. Atât din partea mea, cât și a lui Ion. Foarte frumos. Și duios.
Păcat că cei care se ocupă cu nominalizări și selecționări la serbările teatrale anuale au lipsit, sau au strâmbat din nas, sau au făcut ei ceva, pentru că altfel nu îmi explic ignoranța pentru un show cu ingrediente care, sanchi, se consideră la modă zilele astea.
Oricum, nu de-asta l-am repetat și l-am montat. Ci pentru text. Și pentru Claudia și Ion și întreaga echipă care a muncit la spectacol.
Ca un regizor care se respectă, nu am fost la premieră pentru că fusesem la premiera care nu s-a numit premieră din decembrie.


Back to Constanța.
Într-o sală nouă. Am plecat o săptămână la Timișoara și când m-am întors, I kid u not, era o sală nouă. Construită, pereții vopsiți, podea nouă, lumini de scenă. Fuck! Deci se poate. Erwin, ești tare!


Am asistat cât am putut de cuminte la premieră (de obicei sunt în prag de infarct). Lumea în sală atentă, echipa în formă, happiness la final. Mi-a super plăcut. Mi-e teamă că o să mai vreau.


Back to Timișoara.
Îmblânzirea Scorpiei de William Shakespeare. De fapt, după Shakespeare. Da, așa e, o blasfemie, o nebunie, o aroganță, o whatever it is, chiar e după Shakespeare.
Am repetat dimpreună cu echipa un al patrulea draft de text tradus și adaptat după vreo trei săptămâni de stat în cur în fața laptopului.
Nu e un text pe care să-l iubesc. Ăla original. E îmbibat în misoginie și e plin de valori care, chiar dacă or fi fost ele potrivite pentru vremea aia, acum sunt absolut inacceptabile.
Așa că l-am modificat. Pentru acum, pentru ce am considerat că e important de transmis unei comunități în anul domnului 2022.
A ieșit un show puternic. Asumat. Cu o echipă de actori și studenți talentată și dedicată, cu multă încredere și feedback venite din partea Adei și, la fel ca într-unul din paragrafele de mai sus, cu ignoranță din partea selecționerilor. Dacă ar fi fost făcut de vreun regizor / regizoare la modă acum, pfai câtă literatură și cronici ar fi ieșit.


Vara a venit cu o notă mică de la CNC pentru scurtmetrajul pe care l-am plimbat în prezentări într-un festival care se întâmplă să fie destul de important în lume. După aflarea veștii, m-am amuzat împreună cu prietenii pe social media:


Tot vară, în loc să merg ca omul în vacanță și să îmi fac poze pe instagram, m-am așezat la dulcele laptop pentru un alt Shakespeare. De data asta Furtuna. La Brăila. Am terminat tot după vreo trei săptămâni și abia după asta am putut să merg împreună cu Aida în vacanță.

Elba. A fost super tare. Dacă nu știți unde să vă cheltuiți economiile de vară, insulița napoleonică ar putea fi o variantă pertinentă. Mâncare de foarte multe ori excelentă, apă limpede și înotabilă, plaje cam pietroase, snorkeling cât te țin mușchii, și șansa să asiști la apusuri magnifice perturbate vizual de iahturile bogaților care admiră și ei aceleași apusuri, dar din palatele lor plutitoare.


Final de august - eu și Aida am avut privilegiul să fim nașii lui Călin. N-am avut așa emoții nici la admitere.


Și imediat după, repetiții la Brăila.
M-am tot frichinit ce să scriu despre episodul ăsta. Ideea e că oricum l-ai apuca, tot scenariul de scurtmetraj bazat pe evenimente reale îți iese.
La început, totul mergea foarte bine. Ne râdeam la repetiții, ne întrebam dacă e prea mult, dacă e exagerat. Tudor a imaginat un spațiu mega tare pentru spectacolul ce avea să iasă la final de octombrie.
Dar, pentru că exista și genul ăsta de revers în viață, încep problemele cu programul actorilor.
Unii erau implicați într-un show care se repeta în paralel, alții aveau probleme cu programul altui teatru unde aveau carte de muncă.
Din cauza degringoladei ăsteia organizatorice, n-am avut loc să dorm în teatru așa cum o făceam de fiecare dată când am montat acolo, așa că m-am cazat pe banii mei, ca un burghez ce sunt, la hotel. Mi-am zis că nu o să dureze mult.
Dar, pentru că a mai apărut și un al doilea dar, atunci când am încercat să fac programul de repetiții dimpreună cu Nicholas, ne-am dat seama că ne dădea cu o mare virgulă. După enșpe încercări, suciri, permutări, după prea multe situații cu hai să începem cu actul 3 și după asta băgăm scena aia din actul 4 și a treia zi să facem actul 1 fără actorul cutare, ne-am dat seama că e cam misiune imposibilă.
Întâlniri cu managerul. Ce e de făcut? Interesul lui era să iasă spectacolul, al meu, la fel, să iasă, dar bine. Nu se putea. Hai să găsim alt text, am zis. Hai să facem o variantă crudă pentru octombrie și să reluam repetițiile la anul, a zis el. Ok, am zis eu. Chiar dacă nu-mi place să fac lucrurile așa. Neterminate.
Reluăm repetițiile și bam! unul din actori nu poate să vină la repetiții până la premieră.
Iar întâlniri cu managerul, iar încercări de a găsi o soluție.
Managerul mă suspectează că nu vreau să fac spectacolul, eu îi răspund că vreau să-l fac, dar bine. Propun din nou să facem un alt text, urmând să identificăm o perioadă de repetiții full pentru la anul. Managerul zice ok.
Plec din birou și comunic schimbarea actorilor. Dezamăgire, evident. Le spun că nu am altă soluție.
Mă întorc acasă cu gândul să încep repetițiile la început de săptămână viitoare. Cu deadline-ul pentru premieră, la fel, pe final de octombrie.
După două zile, primesc un telefon pe la zece dimineața de la manager. Nu mai facem show-ul, zice. Nu pot să bag bani într-un spectacol cu patru personaje (de parcă banii de producție vin din fonduri proprii). Ok, zic. Și ți-am desfăcut contractul. You are out. De ce? Pentru că așa am hotărât eu, zice.


Amorțeală în tot corpul la început, furie și deznădejde ulterioară. Un mare WHAT THE FUCK.

Întinderea paragrafului de mai sus e determinată de absurdul situației. Explicațiile le voi găsi probabil în momentul în care voi acționa teatrul în instanță. E singura soluție pentru a fi măcar în parte îndreptățiți - atât eu cât și Tudor - pentru munca și timpul investit pentru proiectul ăsta.


În octombrie, încep repetiții la Teatrul Mic. Textul mai fusese montat în țară. Întrebăm dacă ar fi o problemă cu drepturile și bineînțeles că există, și normal că o să facem o premieră internă în decembrie pentru ca mai apoi să ieșim la public pe 1 apriliec 2023. Ca o glumă, așa.

Concluzii sau semi-platitudini nevinovate și nu neapărat necesare:
Anul 2022 a fost plin de bucurii și mulțumiri atunci când echipele din care am făcut parte au făcut posibile nebuniile pe care ni le-am propus inițial.
Și tot anul ăsta, am descoperit ce consecințe nasoale există atunci când oamenii din jurul tău te mint în față.

An nou fain să ne, să vă și să îmi fie.

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)