Uneori, întâlnesc în mine prea mulți oameni și simt nevoia de izolare. Mă distanțez de lumea evidentă, chiar și de cea a mea, de trecut, de prezent, mă întind, în minte, sub bradul ăla înalt, lângă scaunul cu zăbrele în cruce, din fier, pe care mi-am lăsat cartea și mă uit la conurile căzute. Minute în șir, până ochiul vede doar atât, până la recunoașterea și înțelegerea stării de con căzut pe pământ, chiar asta aș putea, la urma urmei, deveni sau la atât m-aș putea reduce. Un con. Nu e pic de tristețe sau resemnare în starea pe care o descriu, nici măcar gândul de a fi neînsemnat, ci e sensul liniștirii egoului și cel al întoarcerii la nota de bază, simplă, a sinelui, nu mai simți viața ca și cum te-ai zbate să rămâi în ea, ci treci, după o mare buclă, într-o formă aproape înaltă de trezire a conștiinței.
Așa m-a prins iarna. Caprele sălbatice care toată vara m-au însoțit și cu care am împărțit merele căzute în iarbă acum nu mă recunosc, ele rămân ceea ce au fost mereu, eu sunt altceva, mai ușor de acceptat până și de mine însămi, mai subțire și mai suplă, o lumină înălțată deasupra ierbii, care crește.
Dar înainte de a mă așeza sub brad, lângă scaunul acela cu zăbrele de fier, am gonit mult timp, pentru că mereu am vrut. Am vrut totul și am vrut repede, eram ceea ce se numește un om al voinței și acțiunii și probabil așa mă vor cunoaște toți, mereu, mai puțin cei ce-și amintesc copilăria mea, cu latura aceea contemplativă, cum ar fi părinții sau bunicii și care știau mereu unde să mă găsească, pe deal, privind ore în șir păsările și respirând rar și ușor deasupra pietrelor argintii de ardezie. A vrea, însă, presupune nevoia de posesie și generează o formă de nebunie a obținerii aici și acum, ca un zeu al magicienilor care pocnește din degete, pac, pac și apare iepurele alb în joben, de mii de ori, într-o iluzorie reverberație, iar sala aplaudă frenetic. Și nici măcar jobenul nu există.
Privind în urmă, mă întreb de câte ori am țâșnit din mine, în goană și unde m-am dus? Acum m-am întors?
Hai să-mi dau o șansă.
Sfârșitul vacanței
Ultima zi acolo a fost fără multe cuvinte, gonind cu mașina spre sfârșitul călătoriei pentru care a existat un început, după cum spunea motto-ul cărții O piatră pe cer, a lui Asimov, pe lângă indicatoarele autostrăzii ce în prima zi mă direcționau spre necunoscut. Save your tears for another day cântă radioul, eu am lăsat cafeaua în cană, pe colțul mesei, ziua e plină de soare, dar când pleci se face un schimb de bagaje, emoțional, de cele mai multe ori nu mai știi pe care l-ai luat și ce ai lăsat. Lângă mașina de spălat lăsasem un maieu de vară, pantalonii scurți de blugi și niște bikini roșii, imaginându-mi-le la uscat în plin soare, în curte, pete de culoare pe un gard de lemn, apoi o mână culegându-le și abandonându-le printre cămăși. Urme. După sfârșit e încă ceva care nu se termină niciodată. Oglindirea în noi a ceea ce s-a trăit. Dar pe asta nu o punem la socoteală. Apoi vine ziua următoare.
Vacanța
Ți-am adus o cafea, m-am gândit că ai vrea. O autostradă în lucru, aglomerație, mașina gonește, eu râd și dau cafea pe mine, dar cui să îi pese? Vrei să ne oprim în oraș, la un restaurant, să mâncăm? Nu, vreau să mergem acasă. Pădure, cât vezi cu ochii. Am cotit pe aleea dintre copaci și căsuța portarului a rămas în stânga, după barieră, apoi drumul merge printre brazi, până în pădure, unde întoarcem mașina ocolind o uriașă vatră de foc și revenim în fața casei. Așa a început vara mea în America. Era luna iulie și anul, până atunci, trecuse în grabă și așteptare. Ianuarie, februarie, martie, aprilie: muncă, alergătură. Mai: de ce nu vii chiar acum, repede, am făcut tone de cumpărături pentru tine (hohotesc amuzată), înverzește pădurea, nu e prea cald, dar e atât de frumos. Iunie: dă, Doamne, să fie ai mei bine, sănătoși, mi-am petrecut mult timp cu tata prin spitale, le-am zis vedeți că merg în vacanță în America, iar mama mi-a zis să nu ne uiți, nu, mamă, mă întorc, e doar o vacanță, crede-mă. Iulie.
În a doua seară după ce am ajuns, pe la unsprezece jumătate: e târziu, ar trebui să dormi, pentru că mâine te trezești la patru, plecăm prin pădure, ca cercetașii, în expediție, ți-am pregătit și banderolă, ca în filmele americane. Unde? Nu ai nevoie să știi, n-ai nevoie de nimic, am pus de-un picnic în cooler. Nu m-am trezit la patru, ci pe la șase, casa era nouă pentru mine, am deschis ochii fără să înțeleg în prima clipă unde mă aflu, singură într-un dormitor necunoscut, dar pe geam am văzut lacul străveziu din mijlocul pădurii și mi-am dat seama că păsările de apă fuseseră ceasul deșteptător. De ce mergem cu mașina? Nu întreba, expedițiile nu pot fi în apropiere și nici dezvăluite, n-ar mai fi expediții. Soare, indicatoare, mașini trăgând în urmă bărci sau rulote. După vreo trei ceasuri și ceva: aici e un loc drăguț, ți-ar plăcea să îl vezi, putem face un popas, să bem o margarita. Apa sclipea în soarele amiezii, cât vedeai cu ochii, fără țărmuri dincolo, ne-am așezat pe pontonul din scânduri gri și ne-am amețit de la alcool, la treizeci și ceva de grade, am fumat o pipă și am râs de asta. Un necunoscut s-a apropiat și a zâmbit spunând ceva evaziv, m-am făcut că nu înțeleg că acolo vom rămâne, în chiar casa de pe plajă cu ferestre până jos, în fața căreia, pe nisip, două balansoare din lemn, din acelea în stil american, întoarse spre apa nesfârșită, stăteau goale. Pe malul apei, sub zborul pescărușilor, o morișcă de vânt se rotea neîncetat în sensul acelor de ceasornic.
În ultima dimineață, la șase: trezește-te chiar acum, vreau să vezi răsăritul. Înainte de răsărit, lumea se oprește câteva minute, ați observat vreodată? Pescărușii tac, apele rămân mai așezate, nimic nu mai respiră violent. Cafeaua tare îmi trezește simțurile, dar liniștea așteptării mă păstrează, încă, fascinată. Apoi soarele țâșnește deasupra apei, în zare trece umbra mov a unui vapor, pescărușul oprit în vârful trunchiului ce iese din valuri țipă și se ridică, după câteva clipe, morișca de vânt începe încet a se roti spre viitor.
Timpul trece în ritmul pe care i-l dăm noi, după cum ne îngrijim de el. Să pregătești, spre exemplu, o cină, poate dura la infinit, în timp ce eu, așezată pe scaunul de bar, cu un pahar de vin în mână privesc uneori iute, câteodată lent, pe furiș, în timp ce, la suprafață, râd și sporovăiesc.
Hello, Tony! Tony e un tip care a aterizat în viteză, călare pe o motocicletă sport, să ne vadă. Eu vorbeam la telefon cu prietenele care mă sunaseră din țară. Vineri mergem la Tony la cină, mi-a spus. Lara face niște mâncăruri grozave. Face, într-adevăr. Chiar și kimchi, deși ei sunt lituanieni. În plus, are o tufă uriașă de mentă în curte, iar eu beau ceaiul într-o cană pictată cu flori înalte, roz.
Se vorbește despre țările noastre, despre criza economică, despre război, fiul lor zâmbește cu inocentă superioritate: mie nu mi se poate întâmpla nimic, sunt cetățean american.
Uneori, dimineața, devreme, acasă, mă trezesc curcanii sălbatici care lovesc cu ciocul geamurile sălii de sport. Alerg desculță, lemn, piatră, iarbă, un fel de traseu al recunoașterii zilei celei noi, la ora șase, să îi alung. Ei fug mereu în jos, spre lacul mic din pădure, eu cobor să ascult cum se trezesc păsările de apă. De multe ori le sperii intenționat, să își scoată capul de sub aripi: nu mai am mult de stat, treziți-vă, în curând voi pleca. Ele se ridică țipând, val-vârtej și zboară.
Cafeaua e mereu făcută, îmi torn într-o cană mare, din acelea pe care trebuie să le ții cu două mâini și cobor prin pădure până la malul apei. Pe mal e o bancă acoperită de mușchi, de mulți ani n-a mai stat nimeni pe ea și e așezată pe o placă în formă de inimă. O curăț cu trei pene de curcan pe care le culeg din iarbă și mă așez.
În rest, vizitez orașe vechi și noi, locuri, circuite de mașini de epocă, zone turistice, festivaluri, America pe care nu o știam decât din filme sau cea pe care nici nu o bănuiam.
Iar acasă, în soba-cuptor din gazebo afumăm cu lemn și prăjim coaste. Soba e nouă, iar într-o zi a luat foc de la grăsimea scursă, se ridicau flăcările până la grinzile de sus ale gazebo-ului, eu fugeam cu un furtun de apă, fără mare presiune, prea scurt ca să ajungă acolo. Focul s-a stins, apoi am râs nebunește, focul dă reacții cu iz de libertate totală, cu cât e mai mare, cu atât te întărâtă mai tare.
Dimineața, rup de prin pădure buruieni înflorite și le pun pe masă, lângă o grămăjoară de mere culese de pe jos, într-o competiție continuă cu ciutele. Seara e spectacolul naturii, puzderie de licurici în iarbă și copaci, cât vezi cu ochii, ca un crăciun al verii într-o lume fabuloasă, pământul nu mai există sub noi, doar sunete necunoscute și străluciri tainice. Apoi se arată caprele și cerbul, trec dinspre lac spre pădure, traversând curtea, pe sub brazi, nu ne mișcăm, să nu spargem lumea în fărâme. Viața pământului e fabuloasă, intersectările minunate și revelatoare.
Când cade cu totul noaptea, urletul coioților în imediata apropiere mă fac să mă simt în pustietate, fug cu paharul de vin spre casă pe sub lumina lămpilor solare, apoi râd de propria mea frică. Asta să îmi rămână singura frică! În curând mă întorc în lumea fricilor induse, manipulatoare și blocante. Stai pe loc, nu mișca, precum într-un joc al copilăriei. Doar că acum și aici e lumea reală. În Europa e un război pe cale să escaladeze. Cu puțin realism și evocând experiențele trecutului, căci nu există om mai neajutorat decât cel care și-a pierdut memoria, știm că dacă există cea mai mică posibilitate să se întâmple războiul, atunci se va întâmpla, tot restul posibilităților pare că nu mai există. Televizoarele ne vând medicamente mai mult decât orice altceva, sunteți bolnavi, veți muri, veți muri, La ieșirea de pe autostradă, spre Timișoara, un panou publicitar uriaș, strigă, cu semnul exclamării, Sfârșitu-i aproape, pocăiți-vă!
Ia mai duceți-vă voi naibii...
Epilog
Mâine dimineață mă voi trezi emoționant de vie, ca azi și mă voi arunca în valuri, fără să caut cu ochii farul inexistent, ci doar bucurându-mă că sunt un trup cald în apele reci și că povestea nu are sfârșit. Cel puțin nu curând. Un an care trece, un an care vine? Aproape cad pe scări de emoție: timpul nu are praguri, iar ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să-i ridic, cu mintea, unele noi. Și atunci ce să mă împiedice?
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)