Așa am început și anul 2022. Pe 31 decembrie făcusem tradiționala, de acum, alergare montană câmpulungeană, Runc-Pârâul Mesteacăn, fezandată pe drum cu afinată de la Sem, ca să nu înghețăm, și încheiată cu niște shoturi de Jägermeister, la bar la Mia. Pentru că am terminat traseul toți și nimeni nu s-a accidentat. Bine, și pentru un Sfânt Ioan în avanpremieră.
Am ajuns acasă și i-am spus mamei că nu merg nicăieri de revelion. Că stau cu ea, pentru că o văd rar. Nu m-a lăsat. Mi-a făcut o tavă de pizza, mi-a pus două borcane de zacuscă în sacoșă și m-a trimis la prietenii care mă invitaseră la ei. M-a scos din casă și bine a făcut! Încă o dată mi-a demonstrat că "mama știe mai bine". Nu mi-am propus nimic pentru anul care începea, în schimb mi-am dorit să fiu sănătoasă și cu mintea-ntreagă, să mă bucur și să râd din toți rărunchii ființei mele. Tare, zgomotos, așa cum râdeam în copilărie. Curat, terapeutic.
Am început anul cu altă alergare montană, în variantă mai restrânsă. Cu ceai cald în termos. Pe Deia. Apoi am plecat la Cluj, unde, după mai bine de optsprezece ani, simțeam din nou cum e să fiu în sesiune. Cu un an înainte mă înscrisesem la al doilea masterat, la Arte Performative și Film, schimbând, mai mult sau mai puțin registrul. Pentru cine nu știe, sunt profesoară. De engleză. De peste nouăsprezece ani, iar când spun mai mult sau mai puțin, mă gândesc la numitorul comun pe care arta dramatică și profesoratul îl au în comun. Sau, ar trebui să îl aibă. Sinceritatea. Am citit și am scris, am văzut filme și spectacole, după care am scris din nou. Falk Richter a devenit un favorit, iar după ce l-am văzut pe Simon McBurney în The Encounter mi-au trebuit câteva luni ca să pot ieși din transa în care mă prinsese.
În tot acest timp am mers la școală unde am simțit mai mult ca niciodată că falia dintre profesori și părinți, dintre profesori și opinia publică devine din ce în ce mai adâncă și mai largă, insurmontabilă. Am reconfigurat traseul meu profesoral și mi-am dat seama că niciodată situația nu a fost atât de critică. Am fost martora unei decimări publice care, de fapt, a scos la suprafață dureri nerezolvate ale adulților. Încă mă surprinde acest renascentism al românului care se pricepe la toate, dar mai ales la educație. Am urmărit așa-ziși formatori de opinie, specialiști în educație televizați și sharuiți pe rețelele de socializare care vorbeau din poignée despre cum ar trebui să motivăm copiii. Am văzut cum lumea îi aplaudă frenetic. Am continuat să îi citesc pe Gabor Maté și Jacques Salomé, care se încăpățânau să mă învețe cu totul altceva, care justificau cazuistic diferența dintre a fi motivat de către cineva și a fi motivat intrinsec, care subliniau relevanța anumitor etape în dezvoltarea sănătoasă a copilului. Și relația cu părinții. Am mai verificat o dată și încă o dată informațiile ce ajunseseră la mine în toți anii de profesorat cu un psiholog și un consilier școlar, cu vreo două din mentorele mele, care au făcut istorie cu cel mai bun curs de mentorat, neacreditat de Ministerul Educației, după care am închis televizorul.
Am făcut cercetare, neștiințifică de această dată, să văd dacă ramura socială în care profesez mai are sau nu sindicat, din care am ieșit în 2008, pentru că de atunci simțeam că este un organism a cărui existență este posibilă ca urmare a lipsei de vocalitate de care dă dovadă. Se pare că mai trăiește, ba mai mult, este bine merci. L-am ascultat bouche-bée pe ministrul educației. Îmi vorbea în procente și legi care favorizau drepturile elevilor uitând total să îi aducă în discuție pe ceilalți actanți, fără de care educația nu ar fi posibilă. Pe profesori. Am fost incomodă la întâlnirile cu artiștii din zona independentă când ridicam problema studiului de caz în piesele de teatru despre educație.
Mi-am exprimat public dorința unei "școli ca afară", fiind sătulă de apostolatul pe care profesorii îl fac. Un afară în care prima întârziere la școala publică este taxată cu 60 de lire, în Anglia, a doua fiind urmată de un telefon din partea celor de la protecția copilului care își oferă serviciile pentru a se evita astfel de situații. În Germania, ziua de absenteism are un tarif de 80 de euro. Un europarlamentar, cu care am fost într-o ședință, mi-a confirmat, adăugând că în Belgia legea îi permite doar trei zile pe an să își ia copilul de la școală din motive personale. O școală ca afară implică un colectiv de doisprezece-cincisprezece elevi și școli de sprijin pentru a putea include copiii cu nevoi speciale. Mă întreb cât la sută din PIB-ul alocat anul acesta merge în sprijinul părinților ai căror copii au nevoie de însoțitor la școală. Am scris despre impostura corectitudinii politice atât de frecvent întâlnită în discuțiile înfierbântate.
Mi-am dorit să fiu plătită ca afară pentru munca pe care o fac, pentru actul didactic pe care îl livrez, pentru telefoanele, mailurile și mesajele la care răspund cu promptitudine, dirigintă fiind, și din respect pentru a nu face niciun părinte să aștepte. Am învățat să plec din grupuri în care se spală cu profesorii pe jos. Mă ridic și îmi văd de drum. Atât. Fără prea multe explicații. Am văzut cum orice întrebare care vizează implicarea părintelui în educația socio-emoțională a propriului copil riscă să declanșeze un adevărat război troian. Legile date de minister facilitează aparent viața elevilor, lobotomizându-i în profunzime. Departe de mine gândul că nu trebuie făcută reformă în învățământ, acum mai mult ca niciodată. Nu știu însă dacă prelații de la București sunt conștienți de timpul necesar unei schimbări, la nivel educațional, pentru a vedea dacă este sau nu funcțională. Ce nu poate să aducă o școală ca afară este schimbarea mentalului în care ne-am format. Pentru a avea o școală ca în Finlanda, pentru că a fost de cele mai multe ori dată exemplu, ar trebui să avem un mental scandinav și o tradiție de mai bine de cincizeci de ani în care metodele de predare au fost verificate, nu ordine de ministru caleidoscopice, care se schimbă asemeni luminilor dintr-un disco ball. Libertățile și degrevarea elevilor de responsabilități nu mi se pare cea mai bună idee. Mai ales acum, în România. Oricum, mi se șoptește în casca dreaptă că psihologii suedezi susțin importanța regulilor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor.
În tot acest timp am lucrat cu cei de la EducaTIFF la elaborarea unui opțional de film care să fie integrat la ora de dirigenție, plecând de la curricula de consiliere și orientare de clasa a X-a. L-am implementat pentru prima dată la mine la școală, la Colegiul Național "Gheorge Șincai" din Cluj-Napoca, dar este disponibil pentru toți profesorii care vor să schimbe ceva în educația din România. Ora de cinema. Găsiți materialele pe platforma oradecinema.tiff.ro. Am făcut peer-teaching cu o dramaturgă la opționalul de Geografia Angliei și a Statelor Unite. Limbajul de specialitate a fost transformat în poezie, iar mai apoi folosit în scrierea unei piese de teatru.
În ciuda poziției pe care educația deja începea să nu o mai aibă în societatea românească, realismul nu m-a părăsit și ceea ce am știut de când am intrat în învățământ a rămas o constantă: nimeni nu te învață cum să fii părinte și cred că este al dracului de greu. Mai mult ca niciodată, am acceptat că sunt cazuri și cazuri de profesori, că pot vorbi doar în numele meu, că eu la rândul meu am făcut nenumărate greșeli până am învățat ce înseamnă să fii profesor. Încă greșesc și încă învăț.
Tot anul trecut am decis să plec singură în vacanță. Am avut o strângere de inimă la început, dar m-am reabilitat știind că zeii întotdeauna m-au favorizat. Mi-am făcut bagajele și dusă am fost. Sau cel puțin așa mi-am dorit. În realitate nu am ajuns foarte departe. Întârzierile zborurilor au farmecul lor, iar eu una refuz să mă enervez înainte de a pleca în concediu. Să dau și bani, să mă și enervez, e deja prea mult. Am scrutinat spațiul mic al Aeroportului Internațional Cluj până am găsit o masă, la care m-am așezat cu un pahar de vin și o salată cu ușoare, dar foarte ușoare, urme de pui. Pot intra în vorbă repede cu lumea, ba mai mult, invit oamenii să mi se alăture. Îmi place să ascult poveștile pe care le-au adunat de-a lungul vieții. Așa se face că în timp ce așteptam avionul înspre Rodos, am cunoscut două doamne care mergeau la Barcelona. Le-am invitat să mi se alăture, dar au ales să bea cafea în timp ce mi-au spus cum fac varza cu carne, că au mărar în bagaj pentru plăcintele cu brânză, că te poți îndrăgosti la șaizeci de ani și îți poți reface viața. Când au plecat, zâmbind, una dintre ele m-a apostrofat pentru că nu am scris rețetele pentru varza cu carne și plăcintele cu brânză. Au plecat înaintea mea. Ne-am îmbrățișat de parcă am fi fost prietene de ani de zile.
În Rodos l-am întâlnit pe Manolis, un grec frumos care știa mersul vieții și cum trebuie ținută o afacere. Purta bermude cu Tweety, avea mustață și un păr des, grizonat. La ureche își punea un trandafir rosu, proaspăt cules. Tot la două zile, când trecea pe lângă mine, îmi strecura și mie câte unul. Mi-a spus că e actor. Nu l-am crezut. L-am căutat pe internet și am văzut că mi-am pierdut încrederea în oameni mult prea devreme. Era, într-adevăr, actor. Ca să ajung la Maria, faimoasă pentru musacaua pe care o făcea, trebuia să merg dintr-un capăt al plajei în celălalt. Maria cred că ar fi putut să facă din om neom la ce mâncăruri ieșeau din mâinile și sufletul ei. Deși chelnerii veneau să îți ia comanda, Maria parcă ținea morțiș să îți aducă ea mâncarea la masă. Ca să mai adauge ceva din partea casei. Vinul, ardeii iuți, o bucată de pâine făcută tot de ea. Doar să te știe mulțumit.
După ce mi-am marcat teritoriul, știind că Maria și Manolis mă vor aștepta, m-am hotărât să explorez mai mult insula. Așa că, într-o dimineată am luat autobuzul de ora opt și am plecat să văd orașul vechi.
Aici am cunoscut-o pe Sarah, din Africa de Sud. Stăteam la aceeași tavernă. Ea era îmbrăcată safari. Avea părul lung, prins în coadă. Mânca încet o salată. Eu aveam o cămașă albă, pantaloni scurți din in și sandale. Mâncam cu poftă, falafel cu humus și salată de vinete. Țin minte că am șters farfuria cu pâine și am cerut o bere rece. Berea casei. Stăteam la două mese distanță. Ne-am zâmbit și am dat cordial din cap. A terminat de mâncat înaintea mea. Când s-a ridicat, am văzut că are nevoie de cârje ca să poată merge. A trecut pe lângă mine. S-a oprit și s-a întors. Și-a cerut scuze că mă deranjează. M-a întrebat dacă sunt englezoaică și dacă sunt balerină. I-am răspuns că sunt profesoară de engleză. S-a uitat la mine lung, apoi a continuat fără să mai aștepte vreun răspuns din partea mea.
- Știi filmele alea englezești vechi, când englezoaicele bogate plecau în excursii în Grecia? Semeni cu una dintre ele. Ești foarte grațioasă.
Am apucat doar să îi mulțumesc, să o întreb cum o cheamă și de unde este. Eu am rămas să mai cer o bere, ea a plecat încotro au purtat-o pașii ajutați de cele două cârje. Cred că avea în jur de șaptezeci de ani. A doua zi m-am dus la Acropole și am mângâiat măgarii. În ultima zi de concediu, Manolis a fost atent cu mine. Tacit, a înțeles că mult mai prețioasă era despărțirea mea de marea care mă mângâiase cu blândețe în fiecare zi, decât să ne mai spunem noi una alta. M-a privit cu drag și a fost suficient.
Trag linia. Mă gândesc la versurile lui Sorescu. Fac socoteala și văd că sunt pe plus. A fost un an bun.
*