A treia scrisoare - Beție

Vulpe, am plâns de m-a luat dracu'. Doamne, cum am plâns... Am turnat fluvii de lacrimi, Vulpe! am inundat patul! Îmi explodează căpățâna! Am ochi de libelulă. Cu siguranță mi-au crescut gheruțele din jurul ochilor la câtă apă le-am dat. Am nasul roșu de parcă m-am jucat în zăpadă cu copiii, la săniuș. Nasul trist seamănă foarte tare cu nasul fericit. Ce chestie! Am buzele uscate de la plâns și de la înjurat și de la mușcat perna cu colții. Am blestemat, am crucificat, am trimis la origini sentimentele mele! Cât mai am de suferit? Cât mai am de îndurat? De ce nu se termină odată robinetul ăsta cretin? Și de ce mă lovește, noaptea? Ei... Sigur că noaptea. Când sunt singură. Când mă sufoc, mă sting de dor.

Mi-au plăcut toate fotografiile cu tine. Arăți foarte bine cu șapcă în cap. Să nu te tunzi! Te rog... Și știu că știi, dar eu o mai zic... ai un păr... Doamne, ești mult mai interesantă decât Isabelle Huppert! Când o să devin regizor, o să te oblig să joci în filmele mele! Femeia cu părul de foc. Știu că nu dai doi bani pe artă, dar îți promit că vom deveni super-bogate cu filmele mele, iar pe tine te fac starletă de cinema!

Astăzi avem liber de la teatru. M-am gândit să mă urc în mașină și să conduc până acasă, dar apoi m-a atras marea. M-am dus la ea. Am stat așa, pe plajă, singură cu marea... Am vorbit... Mi-a fost frig. Nu a nins, aici, dar e frig de iarnă. Am ascultat muzică la căști, la maxim, până m-au durut tâmplele. Mi-a venit să mă arunc în valuri. Mă trăgea... mă trăgea orizontul spre el, ca pe un fir subțire. Și am vrut atât de mult să mă las... să mă duc... să mă arunc.

Da' gata cu tâmpeniile astea! M-am luat în mâini, mi-am tras două palme, am fumat o țigară și am tulit-o acasă. Am băut șampanie. De fapt am băut două. Și m-am cherchelit oleacă.

Îmi învăț rolul. Pot reține textul și când beau. Mintea mea funcționează întotdeauna. Dar de ce sunt atât de tristă? Tristă, tristă, tristă... M-am săturat să fiu tristă! A devenit plictisitor! Tristețea e anostă când se face mare ca o purcică! N-o mai suport!

În seara asta, Maria ne-a invitat pe toți la ea. Bineînțeles că o să mă duc. Îmi place Maria. E o fată cu bun simț. Nu e din cale-afară de frumoasă sau de inteligentă, dar e atât de talentată! Dumnezeule, cum există în scenă fata asta! Este atât de amuzantă, de carismatică, de... nu știu. Sclipește prin toți porii. Are un instinct de invidiat, o imaginație ciudată, un râs molipsitor și niște idei trăsnite, care te fac să râzi până te caci pe tine, privind-o. Asta am invidiat la ea mereu: efervescența. Și ochii. Are niște ochii... De pisică. Chihlimbarii, psihopați, migdalați. N-am putut să leg cu ea o prietenie profundă, dar întotdeauna ne înțelegem, fiindcă eu râd la toate glumele ei, iar ei îi place să mă facă să râd. Și odată, la o băută, mi s-a confesat. Mi-a spus că Ivan a compostat-o (dar de cine nu s-a atins Ivan?) și că apoi s-a comportat cu ea ca un nenorocit. I-am explicat cât am putut de bine mecanismul din mințișoara Don Juan-ului nostru, dar a refuzat să fie de acord. A spus că e un om de căcat. Și ea nu-i suferă pe oamenii de căcat și că nici nu-i plac aceste jocuri de societate, aceste șiretlicuri, manevre șerpești. Are dreptate. E o fată bună și sinceră. La ea, ce se vede, aia e. Nu se preface, nu umblă cu măști. E foarte asumată. Probabil de aia e și o actriță atât de bună. Maria asta, da, Maria respiră teatru. Adică... nu... nu la modul înalt. Nu, am greșit. Nu e artistă. Nu e Artistă, adică! E actriță. E exact ce trebuie să fie. E foarte bună fiind actriță. Ea e viață! Asta am vrut să spun...

Mă gândesc că sunt foarte rea. Sunt foarte păcătoasă. Dar lăsând păcatele mele la o parte... Gândesc cât de rea sunt cu oamenii. Așa, cum să spun? dură. Tranșantă. Francă. Nu prea pot să îmi strunesc simțurile ca să fiu mai empatică, să îmi pese mai tare... nu știu. Nu mă preocupă durerile oamenilor din jur. Nu mă atinge dacă cineva a avut o zi grea sau a pățit ceva. Nu mă mișcă. Asta e cam rău pentru o actriță... ar trebui să simt de zece ori mai tare, dar nu. Eu sunt ca un chirurg. Sunt rece. Și judec foarte rapid și sfidez tot ce e bun și blând. Și cred despre majoritatea celor din jur că sunt foarte, foarte, foarte proști. Rar afirm cu sinceritate că cineva are minte! Minte, minte! Așa, minte! Creier briliant! Că înțelege, înțelege... Mă enervează mediocritatea, mă enervează dobitocii, mă enervează fudulii, mă enervează oamenii needucați! Mă enervează când cineva nu știe când să mai tacă dracului sau când să plece! Mă enervează când cineva e foarte categoric! Dar și eu sunt! Asta e problema... Sunt radicală, încuiată, învechită... Cred că alții sunt handicapați, dar, de fapt, eu sunt. Nu știu, nu știu cum să mă mișc cu adevărat în societate. Știu să defilez, dar nu știu să curg... ca un fluviu, ușor.

Și dacă Lera nu e atât de proastă cum cred? Dacă e, săraca, doar o fată pierdută, o fată care nu a avut noroc, iar acum are, și pur și simplu se luptă să trăiască? Și ce dacă e prefăcută? Dar cum altfel să fii în așa lume? Trebuie să joci după cum îți cântă taraful. Ea joacă astfel. Și se descurcă. Și ce dacă minte că are grețuri înainte să intre în scenă, doar ca să atragă atenția? Și ce dacă eu, care chiar am grețuri, și chiar vomit de emoții, mă duc să vomit și râd? Și ce dacă ea spune tuturor că îi e teamă de înălțimi, doar ca să o încurajeze cineva să urce muntele? Și ce dacă eu, care chiar tremur, urc, neînfricată, silențioasă, și aștept în vârf?

Ieri îi priveam sânii cu invidie. Are o pereche de sâni mari, rotunzi, perfecți. Ai mei sunt feciorelnici. De tablou. Dar sânii ei sunt de reviste porno. Și totuși, eu mă comport de reviste porno, iar ea se comportă de mănăstirea din vale. Nu mai înțeleg nimic. Cred că sunt infectată de această obsesie pentru că nu sunt capabilă de bunătate sufletească. Sunt atât de generoasă cu toți porcii și cu toate purcicile, dar nu sunt bună la suflet. Nu știu, nu știu. Probabil m-am îmbătat și de aia scriu rahaturi fără noimă. Da, am deschis vodka.

Și cu Aleksander mă comport atât de urât... El mă iubește, eu știu că mă iubește, că mă așteaptă, că speră... Dar de ce speră? Speră fiindcă eu îi fac loc să spere. Îl privesc duios, mă înfig cu ochii mei negri în ochii lui de apă și nu-i dau drumul până nu-l simt că s-a înfierbântat ca un rac. Îmi place să știu că sunt adorată. Și nu am scrupule. Nu îi desfac lanțurile cu care l-am încătușat, deși îl hrănesc prost. Ar putea fi fericit și merită să fie fericit! Dar pe mine nu mă interesează! Nu vreau să pierd atenția și dragostea lui! Nu vreau și pace!

La ce bun să fii un om superior dacă nu te comporți ca atare? Aș putea să fac atâta bine, fiindcă înțeleg totul, fiindcă văd totul. Dar nu vreau. Nu vreau să fac bine.

Da. Ies cu Olga la cafele. O las să îmi povestească toate nefericirile vieții ei. O îmbărbătez cu cuvinte prefabricate, cuvinte deștepte, dar aceste cuvinte n-au suflet. Olga e o femeie neînțeleasă. A trăit toată viața între maică-sa și taică-su, care se urau, a avut grijă de frații ei mai mici, cinci la număr. A lucrat toate muncile oribile... de la femeie de serviciu în școală, până la șoferiță de taxi. A avut un iubit narcoman care o bătea. A făcut avort. A ajuns acum, la treizeci de ani, să se întrebe care e rostul ei pe lume și de ce mai face teatru. Eu ce să îi spun? Îi vorbesc despre sacralitatea meseriei noastre, îi ung mintea cu elogii aduse funcției artei în lume! Dar pe ea o roade stomacul, o roade singurătatea și o roade dorința de a avea o familie. De a fi mamă. Vrea acea fericire-clișeu, cu liniște în casă, în fața șemineului, iarna, cu miros de turtițe și gogoși, portocale și bomboane de agățat în brad. Tu ești prea cerebrală ca să înțelegi ce o mai ține pe Olga în teatru. Dar eu înțeleg. Înțeleg totul... Înțeleg arderea, înțeleg cum iubește teatrul din ea, înțeleg cel mai bine atunci când o văd cum joacă... Olga e dramatică și elegantă în dramatismul ei. Ar putea să plângă cu spasme și muci, dacă ar vrea. Dar ea își ține lacrimile în gât, în timp ce fulgere îi apar în privire. Olga ar fi putut să ajungă o mare actriță. Dar e foarte bolnavă. Mereu e bolnavă și slăbită. Și, totuși, atât de puternică. Și ar putea fi frumoasă, dacă s-ar aranja puțin... Ochii verzi, limpezi, profunzi... Părul blond ca spicul de grâu, scurt și ondulat... ca la păpuși. Dacă s-ar pieptăna... Nu are grijă de ea. Nu o interesează decât scena și tristețea.

Iar eu! Eu înțeleg totul! Dar îmi pasă? Fac ceva ca să ajut? Mai nimic! Poate că nu sunt un om superior, până la urmă.

Gata! M-am enervat! Nici nu-mi mai vine să mă duc. Dar o să mă duc! Ca să ce? Ca să fiu mai bună cu toți? Aiurea... Probabil o să mă fac muci și o să mă cert cu cineva, ca de obicei. Poate chiar cu Nina cea nouă... Krasna. Așa e de bizară fata asta... Încerc să îi găsesc un cusur, dar nu găsesc. Momentan e perfect împachetată. O să revin eu cu detalii...

Te iubesc, Vulpea mea! Da... e de la alcool. Scuză-mă. Și mie îmi vine să vomit când văd declarații de dragoste. Ce bine ar fi să văd declarații de avere. Ha!