A patra scrisoare - Vă implor!

Ai citit Cazul Wagner al lui Nietzsche, Vulpe? Dacă nu, apucă-te. Dacă da, mai citește o dată. Și imaginează-ți că eu sunt Nietzsche, iar Lera e Wagner. Sau pur și simplu amintește-ți, dacă știi, cum o bălăcărea Baudelaire pe George Sand, căci așa și eu cu ființa asta pe care abia mai pot să o suport!

Eu știu, știu, știu că am multe păcate. Nu sunt un om pe care să-l urmezi. Nu sunt o călăuză prin viață, ci mai degrabă un bilet de tren rapid către iad. Dar... dar...

Suntem la repetiții. Iar eu sunt atentă. Întotdeauna sunt atentă de pe margine fiindcă fur meserie de la regizori ca să nu mai fac eu școala când mă voi apuca de spectacolele proprii. Și se lucrează scena Nina - Trigorin.

Trigorin e jucat de un actor care îmi place foarte tare: Oneghin Gromov. Oneghin ăsta e unul dintre cei mai sexy actori din țară. Lasă sexy... e foarte, foarte bun. Talentat, zic. Nu există rol pe care să-l joace și să nu te facă să privești hipnotizat. E un actor magnetic. Îl apreciez, mai ales, pentru atitudinea sa rezervată și superioară. Îl invidiez. Niciodată nu ia parte la dramele de culise, nu se ceartă cu nimeni, nu a flirtat niciodată cu vreuna dintre noi sau altă actriță din teatru. Întotdeauna și-a văzut de treaba lui, de meseria lui, a lucrat și a plecat acasă. Nu a stat niciodată cu noi la crâșmă. E misterios când se termină programul. Băieții comentează că e arogant și homosexual. Eu îmi dau ochii peste cap. E doar rupt de prostiile mocirlei în care ne scăldăm noi, ăștia tineri. El și-o fi trăit dramele când o fi fost cazul, iar acum se desprinde. Mereu am dorit să îi atrag cumva atenția, dar când am înțeles că nu am nicio șansă, m-am resemnat și l-am privit simplu ca pe un mare actor și un mare om. E foarte greu să lucrez când el e prezent, dar e și o provocare. Și niciodată nu își bate joc de cineva mai tânăr sau mai prost. Și nici nu dă sfaturi neîntrebat. Chiar își vede numai de treaba lui. De meserie. I-am citit tristețea în ochi. Probabil e nostalgic după niște vremuri cu care era familiar. Probabil se uită la noi, ăștia mici, ca la niște extratereștrii. Mă întreb dacă a observat vreodată cât iubesc teatrul... ca să găsim un punct comun. Singura cu care mai vorbește deschis e Olga. E și de înțeles. Olga are treizeci de ani și cu siguranță a văzut în ea tot ce am văzut și eu. Dar mor de ciudă! Aș vrea să mă observe și pe mine!

En fin... Au lucrat scena Nina - Trigorin. Prima oară cu Lera, care a fost de neprivit. A doua oară cu această minunăție de fată, că altfel nu știu să-i zic: Krasna. Fata asta e ca o floare care a ajuns la noi în teatru închisă ca un bulb mititel, și care se deschide din ce în ce mai tare, arătându-și splendoarea. Când își face rolul, parcă se preschimbă în altă ființă și parcă ne ia cu ea în lumea din capul ei. Crede atât de tare în ceea ce scoate pe gură; și scoate atât de natural! încât uneori te face să te întrebi dacă nu cumva e debilă. Și e debilă! E debilă de teatru. E talentată foc. Și e savuros să o descoperi. Căci nu se oferă din prima, mai ales că e o fire timidă. Dar când se oferă, se oferă cu totul. Vocea ei de mătase devine puternică și plină. Ochii ei mereu în expectativă, pe scenă devin ochi de vultur prădător! Trupul său mlădios, jalnic, aproape invizibil când trece pe lângă tine pe stradă, pe scenă devine armură de luptă sau șarpe senzual, după alegere. Krasna e o minune! Sunt invidioasă, dar și fericită! Întotdeauna e o bucurie să ai astfel de descoperiri, să fii martor când se manifestă talentul pur...

Și ajung unde voiam să ajung. Talentul pur se manifesta sub ochii noștri. Krasna rostea vorbele și aerul din jur se dilata. Gromov, după ea, evident. Eram vrăjită. Stăteam cu gura căscată și mă uitam la o scenă care lua naștere ca un miracol. Doi actori minunați care pictau cu ustensile divine, iar eu vedeam asta! Yudin tăcea în colț. Nimeni nu mai scotea o vorbă. Textul curgea, cei doi pluteau undeva departe de realitate... Se desprinseseră. "Care succes? N-am fost niciodată încântat de mine. Nu mă plac ca scriitor." Și crezi. Și apoi ea: "Pentru fericirea de a fi scriitoare sau artistă, aș îndura ura rudelor, sărăcia și dezamăgirea, aș locui într-un pod sub acoperiș, aș mânca numai pâine neagră" și așa mai departe, și așa mai departe... Eram vădit emoționați. Până și Gromov îmi părea că se simte martor pe măsură ce Krasna devenea Nina, în fața lui. Nu știu cum să îți explic ca să prinzi măcar o fărâmă din entuziasmul meu. Dar nu exagerez când spun că e ca și cum ai asista la o naștere. E miracolul vieții. Doar că e miracolul vieții inventate. Nu se naște un copil, ci se naște un personaj. Adică personajul scris devine om. Cum să îți explic ca să înțelegi ce poți vedea uneori, dacă ești atent la repetiții? Și dacă ai șansa să vezi o nașterea ca cea pe care am văzut-o eu... Nina născută de Krasna a fost o experiență pe care nu o voi uita niciodată. Și sunt onorată că am fost prezentă. Tu crezi că exagerez artistic. Eu îți jur că teatrul e miracol!

Și în mijlocul acestui manifest al lui Dumnezeu, că altfel nu știu cum să-i mai spun ca să exprim măreția momentului, Diavolul a binevoit să își bage coada și să se revolte. Tensiunea din sala de repetiții era o tensiune de vrajă, scena se apropia de final, eu simțeam că urmează să ne ridicăm în picioare și să aplaudăm frenetic. Dar... dar! dar!!! Lera! Lera... Eterna Lera... Lera căreia am uitat să îi mai dau atenție căci fusesem furată de Krasna - Oneghin. Cine știe ce se petrecea în pieptul Lerei? Cine știe cum i se umplea suflețelul de otravă urât mirositoare, văzând scena colegei sale? Cine știe cum tremura ea, clocotind, încercând să se convingă că doar i se pare și că nimeni din jur nu mai vede magia? Cine știe cum arătau ochii săi de sineală în disperare, căutând un complice? Descoperind că eram prinși cu toții în mrejele celor doi actori, a făcut ceea ce face ea de obicei când reflectorul se mută de deasupra căpățânii dumisale: o dramă.

Diavolul îți vine în ajutor mai repede decât vine Dumnezeu. Poate pentru că Dumnezeu îți face loc mai întâi să te ridici singur, însă Diavolul e săritor din cale-afară! Cum ai nevoie de el, a și apărut!

Un gândac din acela mare și scârbos, negru, cu antene lungi, pe care îl găsești, de obicei, în bucătărie la bunelu', în sat, apare, deodată, fix lângă papuceii de repetiții ai Lerei, lângă piciorușele ei. Atât a avut nevoie! Nu pierde ocazia. Ea începe să se foiască și să se țină de bot, căutând privirea celei mai apropiate persoane. Era Fedea. Nu ți l-am descris încă. Nu contează acum. Ușor, ușor, atenția se mută spre locul în care Lera joacă propria scenă pentru publicul prezent. O scenă nescrisă vreodată de Cehov, dar o comedie, cu siguranță. Lera fugind de un gândac, încercând, în aparență, să nu deranjeze, dar, de fapt, chicotind și precipitându-se cu subtilitatea insidioasă a unui crocodil. Mă uitam la cum se târa pe jos, ferindu-se din calea gândacului, făcându-i pe colegi să râdă. Yudin a întors capul, prostit. Nu înțelegea ce se petrece. Cu o secundă în urmă priveam cu toții spre doi actori care își dădeau sufletul pe tavă, iar acum ne fascina "goana gândacului", comedie într-un act, monospectacol by Lera Popovici.

Inutil să mai istorisesc cum Yudin s-a ridicat, pur și simplu, Krasna și Oneghin s-au oprit, toată lumea a tăcut într-o încordare ce mi-a părut infinită, cred că și gândacul ăla, naiba să-l ia de gândac, a murit pe loc, de rușine.
- Pauză! a spus regizorul și a ieșit din sală.

Lera s-a ridicat fericită, uitând total de gândac. Au ieșit cu toții. Eu eram paralizată. Eu și încă o ființă care rămăsese țintuită pe loc și care începuse să plângă puternic: Krasna. Prima oară n-am înțeles ce se întâmplă și nici n-am înțeles ce trebuie să fac. Dar cum nu mai era nimeni de față, m-am repezit la ea și am luat-o în brațe foarte strâns. Am simțit lacrimi fierbinți cum îmi inundau cămașa. Krasna devenise fierbinte. Se lipea de mine cu totul și plângea cu patos. Eu nimic nu înțelegeam, îți jur. O mângâiam pe păr, mecanic, o țineam strâns de umerii mici și mă uitam în gol, căutând un ajutor. Dar eram numai noi în sală. Dumnezeu plecase. Ne lăsa să ne descurcăm singure. Neștiind ce să fac, am căutat gândacul acela, cu privirea. Era strivit, cu mațele pe afară, într-o miere proprie, galbenă.