A cincea scrisoare - Un secret și jumătate

Draga mea prietenă, te salut de pe malul surpat al timidității firești în fața vulnerabilității umane. Tu mă cunoști, iar noi suntem la fel. Amândouă suferim de autismul social de a nu știi cum să consolezi pe cineva aflat în suferință. Amândouă ne-am ridicat în liniște și ne-am lins rănile singure. Și nici în duet nu am fost mai deștepte emoțional. Știi. Eu, ca să te înveselesc, îți puneam de băut. Iar tu, ca să mă înseninezi, mă duceai să trag cu arma. Dar niciodată nu ne-am mângâiat, nu ne-am milogit, nu ne-am legănat pe brațe, matern.

Ei bine... După episodul de la acea repetiție compromisă, s-a întâmplat cu mine ceva ce ține de ontologie. S-a întâmplat ceva neînțeles pentru capul meu de fier. Nu știu dacă mi s-a făcut doar foarte milă de Krasna, sau dacă instinctul mă aruncă înspre ea numai pentru că o detest pe Lera, dar, din ziua aceea, mă trezesc și mă culc numai cu gândul la fătuca cea nouă. Mă simt ca și îndrăgostită. Dar nu e asta. Sau poate e. Habar nu am. Dar simt să am grija ei, să o protejez; simt că nu mai vreau să o văd vreodată plângând și caut să mă răzbun pe idioata aia de Lera pentru ce i-a făcut Krasnei atunci.

Te uimește? Ai pățit? Eu nu știu ce să cred. Nu mai sunt atentă la repetiții pentru că sunt cu ochii pe Krasna. Ea mă privește complice, simt că îmi e foarte îndatorată pentru momentul în care mi-a plâns în brațe. Nu ne-am spus nimic, nu ne-am justificat. E o înțelegere tacită, un secret între noi, care plutește deasupra. Ne-am legat una de alta, în ziua aia, ne-am legat pentru totdeauna. Probabil mă crezi nebună citindu-mi scrisorica. Dar îți spun că așa este. Nu știu ce e acest sentiment... poate fi matern, poate fi frățesc, poate fi prima mea aventură homosexuală sau poate fi dragoste sinceră. Nu știu ce e, dar simt să mă arunc în bătaia puștii pentru fata asta. Am un nou scop, am un nou proiect, am uitat și de fostul meu soț, am uitat să sufăr după el! O privesc pe Krasna și, pe zi ce trece, îmi devine tot mai dragă și se face din ce în ce mai frumoasă. Am o nouă obsesie. De parcă e personajul meu favorit dintr-o carte. De parcă e instrumentul cel mai puternic dintr-un concert simfonic. Să nu râzi, să nu pufnești! Sau fă-o, dar nu mă certa! Eu însămi sunt scârbită de intensitatea acestor simțăminte noi.

Altceva. Spectacolul se construiește lin, natural. Regizorul e stăpân pe situație, dar mereu îngândurat. Pare că i s-a întâmplat ceva. Nici de conflicte nu îi arde. Am încercat să-l ațâț... Nimic.

Sunt o pacoste. Un drac împielițat.

Iartă-mă. Îmi vine în minte un episod din trecutul nostru, din prietenia noastră, a ta și a mea. Mai știi când am dormit împreună, într-o noapte, când eram studente, iar eu am încercat să te sărut? Știu că te rușinezi, Vulpeo, degeaba încerci să îți menții fața imobilă. Mina ta serioasă poate fi zdrobită oricând, numai că trebuie să știi cum. Iar eu știu, nu-i așa? Hai, adu-ți aminte. Am spus tuturor că am încercat să te sărut fiindcă tu mă provocai. Sigur că mai știi. Ce chestie ciudată!

Întotdeauna mi-au plăcut femeile pentru că sunt ca niște tablouri pe care le privesc îndelung, pe care încerc să le descifrez. Și am simțit tot timpul un fel de energie a mea către ele, o energie masculină, nu lesbiană. Ca și cum eu dețin un falus imaginar care mă ghidează și care pune stăpânire pe mine când văd o fată mult prea frumoasă. Și sunt, da, sunt sclava frumuseții stridente. Dar, în egală măsură, mă subjugă și poezia, imperfecțiunea, misterul unui chip ce nu se oferă din prima și pe care trebuie să îl descopăr.

Nu cred că sunt înamorată de Krasna, cred că sunt fascinată de ea.

Am decis: o să o invit la mine, să bem ceva, vineri seară. O să ne cunoaștem și o să-i dezleg limba cu vin roșu și vodkă. Nu pare băutoare, pare amatoare. Nu o să profit de beția ei ca să îmi bat joc, dar voi încerca să aflu cât mai multe despre ea. Și dacă mi se va mai părea la fel de interesantă și după, înseamnă că o voi face prietena mea. Dacă mă voi dezamăgi de ea, tot farmecul acestui interes se va risipi ca ceața.

Știi cum mi-am iubit soțul? Cum îl iubește Mașa pe Treplev. Soțul meu a fost respirația mea. O înțeleg atât de bine pe biata Mașa. Aș fi fost în stare să îmi vând sufletul la diavol numai ca să nu mă părăsească vreodată! Știi doar cât eram de devastată... Dar, draga mea, au trecut toate! M-am regenerat cum fac de obicei. Mi-am pus armuri de diamant în jurul inimioarei mele. Până se va lipi la loc. Apoi va răsări singurică așa cum apare ghiocelul de sub zăpada groasă. Nu mă voi teme niciodată să iubesc din nou! Și din nou! Și din nou, și din nou, și din nou! Sunt făcută să mă scald în dragostea mea pentru cineva și dragostea cuiva pentru mine! Întotdeauna dragostea neîmplinită a cuiva pentru mine... Fiindcă sunt nebună, rea, dificilă, bețivă, răsfățată, egocentristă, tristă, haotică, sinceră, rea, rea, rea, mereu și pretutindeni rea și recalcitrantă, orgolioasă peste măsură, prostesc de curajoasă... Am toate defectele de pe planetă. Dacă mă străduiesc, pot ajunge și proastă de tot.

Dar știi ce nu pot? Nu pot să nu iubesc pe cineva. Asta nu pot... Și momentan îmi este pieptul ușor, pătat de niscaiva sânge nostalgic... Dar va fi greu, din nou, cândva. Va fi greu, din nou. Și eu voi plânge, poate, la fel de năvalnic. Dar oare fericită... fericită când va fi să fiu? Și când voi fi fericită, va fi aievea?