A șasea scrisoare - Oleacă agonie și niscaiva extaz

Am avut un coșmar, Vulpe. Se făcea că eram în apartamentul conjugal, singură, și era noapte. Eu mă învârteam prin dormitor, îmi căutam țigările, stare n-aveam. Îmi era teamă, parcă, dar nu cunoșteam motivul. Pluteam ca pe aer, dar un aer îmbâcsit, greu. Într-un final, mi-am găsit țigările, am deschis ușa spre balcon și am ieșit să fumez. Și s-a pornit ninsoarea! La început a fost foarte frumos... cerul negru era îngreunat de fulgi, ca de stele, iar în foarte scurt timp, tot cartierul devenise un dormitor comun cu cearșafuri albe și plapumă strălucitoare! Era foarte frumos acest cadru din vis...

Și cum stăteam eu pe balcon, fumând, privind zăpada curgătoare din ceruri, mi-am îndreptat ochii spre un punct negru, undeva jos, lângă felinar. Era un punct, la început, dar apoi a devenit un contur și mai apoi, o umbră de mărimea unui câine. Dar nu s-a oprit. Umbrei i-au crescut mâini și picioare de om, apoi i-a crescut o țigară între degete, apoi s-a întors către mine. Era soțul meu. Fostul meu soț. Bărbatul meu... fostul meu bărbat. Fuma și mă privea cu ochi de mort. Am înghețat. Am paralizat de frică. Brusc, a început să ningă tot mai tare, tot mai tare. Și vânturile s-au pornit din toate colțurile pământului. Țigara i-a zburat, dar el nu s-a clintit. Totuși a început să tremure. Îi era foarte frig. Vântul îl biciuia peste față. Îi vedeam buzele cum tremură. L-am strigat. L-am strigat de câteva ori. Iar el a tăcut. Apoi s-a întors cu spatele și a dispărut.

M-am îmbrăcat repede cu paltonul vișiniu rusesc, m-am încălțat cu cizmele și am fugit afară, în fața blocului. Afară era iadul rece. Mă durea pielea, mă usturau ochii, era îngrozitor de frig. Îmi strigam bărbatul, dar furtuna îmi fura glasul. Am început să alerg, să-l caut. Umbra lui de câine s-a arătat după felinar. Am fugit într-acolo. M-am apropiat, iar el devenea om, din nou. Tremura. Tremura îngrozitor. Avea țurțuri mici în gene, avea ochii în lacrimi, avea buzele înghețate și pielea albă. Mă privea ca un mort, ca un nebun. I-am atins genunchiul. Nu s-a retras. L-am chemat în casă. N-a spus nimic. I-am atins obrazul cu mâna. Obrazul era cald, încă. M-așteptam să aibă textura unei sculpturi de gheață, dar era un obraz cald. L-am rugat să intre în casă.

Atunci, s-a deschis un hău ca o gaură neagră oribilă. Gura lui. Și-a expandat maxilarul și din gura lui, care s-a făcut mare, mare de tot, a ieșit un fum negru și un zgomot grav, asurzitor. Mi-am acoperit urechile, m-am îndepărtat. Furtuna devenea tot mai nebună, iar din hăul acela ieșeau sunete de draci omorâți în flăcări. Apoi am auzit ceva. Nu erau doar sunete haotice, era o frază. Am încercat să înțeleg acea nebunie sonoră și am reușit. "Nu vreau să te mai văd niciodată, Katyusha!"

Acest refren a crescut și a tot crescut în intensitate, pe măsură ce gura lui devenea uriașă, pe măsură ce viscolul devenea urgie, iar eu simțeam că mă înghite pământul. "Nu vreau să te mai văd niciodată, Katyusha! Nu vreau să te mai văd niciodată, Katyusha!"

Și m-am trezit.

Am invitat-o pe Krasna la un pahar. A acceptat, dar apoi m-a sunat să-mi spună că e foarte răcită și că nu mai vine nici măcar la repetiții, câteva zile. Când o fi răcit așa brusc? Ieri era sănătoasă tun. Prima oară am fost convinsă că minte. Dar mă gândesc că n-are de ce să se teamă de mine. Iar dacă nu va veni nici la teatru, atunci nu e o glumă. Îmi vine să trec pe la ea, să îi duc ceai sau alte chestii de oameni bolnavi. Dar îmi e rușine.

Îmi fac în minte bagajul înainte să îl fac și în realitate. Peste o săptămână plecăm în Portugalia, la un festival de teatru. Mergem cu spectacolul acela pe care l-ai văzut: Sonetele. Aleksander, Olga, Maria, Fedea, Igor, Oneghin Gromov și cu mine. Yudin are ce să repete și fără noi. Și mă cuprinde o senzație incomodă de a știi că o las pe Krasna singură, în voia sorții, în voia Lerei, în voia lui Ivan. Ivan îi dă târcoale, dar e inofensiv atunci când sunt și eu prin preajmă. Numai că în Portugalia vom poposi cinci zile. Cinci zile legate în care nu voi fi acolo s-o ocrotesc pe Krasna! Cinci zile în care Lera îi poate face rău!

Crezi că am luat-o razna...?

Ivan îmi spunea ieri că mă entuziasmează prea tare ideea de a vedea oceanul.
- Avem și noi marea aproape! Ce mare chestie?

Dar el nu înțelege, puiuțul drag, că marea e de ordin feminin, în timp ce oceanul e de ordin masculin. Și nu înțelege că mării m-am plâns atâta timp, iar marea mă cunoaște cum mă cunoaște propria mamă, în timp ce oceanul îmi e străin și e nevoie să fac cunoștință cu el, ușor, mai multe zile... Oceanul e mult mai întins, mult mai adânc; valurile sale sunt cu totul altfel, apa lui e mai rece, mai limpede. Abia aștept să salut oceanul! Abia aștept Portugalia...
"Nu vreau să te mai văd niciodată, Katyusha!", cică. O să am grijă să mă vezi și fără să vrei. O să am grijă să mă vezi la infinit. Tu și întreaga omenire.