A șaptea scrisoare - Canção do Mar

Draga mea prietenă... Sunt vindecată.

Vulpe, dac-ar trebui să spun cuiva vreun sfat, aș spune: "Mergi într-o vacanță!"

O călătorie este un remediu pentru vindecare, o călătorie este o promisiune că viața ta singulară și promiscuă nu este centrul universului! O călătorie este o lume străină, o lume care te seduce, o lume care te face să uiți... O călătorie este și bordel, și biserică, deopotrivă.

Vulpe, de la tata am moștenit orientarea în spațiu. După prima zi în Portugalia, deja știam să ajung oriunde, fără hartă. Îmi place la nebunie să mă pierd pe străduțe, să mă pierd, să mă pierd și să mă reconstruiesc din semnele pe care le-am lăsat sau din semne pe care reușesc să le descrifrez. Sunt foarte bună la orientarea în spațiu. Asta știam despre mine. La fel m-am pierdut prin Grecia, Turcia, Italia cu Vaticanul și San Marino, Anglia, Slovenia, Austria, Finlanda, Cehia și pe unde-oi mai fi fost.

Vulpe, de la mama am moștenit nestăvilita manie de a intra în toate rahaturile de magazinașe și în magazinele mari și scumpe, de a mă lăsa cucerită de vânzători efervescenți, de vânzătoare pisicoase și de a cheltui mulți, mulți, mulți bani!

Dar Vulpe, n-am moștenit de la nimeni magnetismul aproape sexual dintre mine și apă. Boala asta îmi aparține întru totul. E personală și cronică.

Cum să îți povestesc întâlnirea mea cu Oceanul Atlantic? De cum m-am apropiat, i-am adulmecat mirosurile ca o cățea lihnită. L-am văzut în depărtare și am alergat spre el, spre soare, pe nisipul umed făcut din pietre mari. Sigur că da, ca primă impresie oricine poate să spună că seamănă cu marea: aceleași valuri, aceleași stânci, aceeași pescăruși, aceleași grupuri de tineri punk care beau și fumează pe nisip la apus, aceleași cupluri formate din guri care se ling reciproc în fața măreției umede, aceiași pescari care speră, aceeași oglindire magică a soarelui fierbinte în apă, aceleași steluțe mici reflectate... Dar nu e același miros, nu e același cântec, nu e aceeași înțelegere maternă pe care numai marea o oferă. În mare vezi sute de oameni scăldându-se fără teamă, chiar și în octombrie. În oceanul acesta sălbatic și nebun, stau doar picioare de oameni, la capăt de val, la malul nu prea prietenos nici el. Oceanul cântă altfel când se sparge de stâncile mari.

Marea sună a durere, oceanul sună a sărbătoare.

În Porto e frumos și colorat. Am vizitat Lello, celebra librărie, comoară a Europei. Am atins lemnul și cărțile și m-am contopit cu lemnul și cărțile. Am închis ochii și m-am preschimbat în copac. Am stat așa câteva minute. Am simțit toate paginile din juru-mi. Apoi am deschis ochii și eram alta. Prinsesem rădăcini în Lello.

Am plecat mai departe, cu traista plină de Pessoa.

Am fost la Museu Nacional De Soares Dos Reis. Mi-am plimbat lacrimile pe suprafața picturilor și sculpturilor ce se ofereau cum numai operele de artă se pot oferi: fără suflet, cu aroganța frumuseții pe care o poartă, știind că sunt invincibile, nemuritoare, scumpe și foarte râvnite. Apoi am stat în grădina muzeului, printre pomi și tufe de trandafiri sălbatici. M-am scăldat în lumina caldă a acestui soare rotund, plin, gras, darnic.

Am fost la marea catedrală și am intrat în multe alte biserici și catedrale mici. O splendoare! La catolici, biserica e muzeu, biserica e ispită. Biserica deține atâta eleganță, atâta artă, atâta iscusință și grandoare, că uiți să te rogi și să fii smerit. Preferi să belești ochii pe sus, să numeri lacrimile din perle ale Fecioarei Maria. Ce bine că nu m-am născut în familie de catolici, că la cât de puțin atentă eram în copilărie, când mă duceam cu tata la biserică, nu vreau să știu în ce lume inventată aș fi cutreierat prin mintea mea, în loc să ascult slujba, într-o astfel de casă a lui Dumnezeu. Capelas dal Almas, de exemplu, m-a purificat prin frumusețe. Aici, totul e teribil de frumos.

Și intim, parcă. Faptul că pe toți pereții exteriori vezi gresie, vezi desene, te face să te simți ca într-o baie uriașă în care toți facem pipi, caca și duș la vedere. Am glumit. Dar, într-adevăr, e intim. Te simți de parcă te cunoști cu toată lumea, de parcă toți sunt din marea ta familie. Pe lângă tine și la terase nu se află străini, ci niște veri foarte, foarte îndepărtați.

La orișice colț de stradă cântă muzica, Vulpe! Iar asta îmi place la nebunie. La gară se cânta, în parc se cânta, pe malul lui Duoro se cânta nevoie mare! Fado, în special. Bineînțeles... Mă las, mă las, mă las condusă de pași de dans pe această muzică pe care o am, cine știe de unde?, în sânge. Simt vibrațiile profunde ale acestei muzici, le simt cu vintrele, cu neuronii, cu celulele, cu șoldurile, cu sexul! mai ales cu sexul! și cu inima. Mai ales cu inima...

La un moment dat, în peregrinările mele solare, solitudinale, m-am îndrăgostit. Era înalt, slăbănog, dar nu ca o așchie, ci viguros, viril, sexy. Avea pielea închisă ca o cafea delicioasă, iar părul și barba îi erau grizonate. Ochii săi erau din miere. Îmbrăcat cu o cămașă vișinie, blugi și inele de argint, ochelari de soare mari, foarte transparenți, aurii și pe cap purta o pălărie neagră, foarte chic. Cânta la chitară și din voce. Cânta melodii romantice, senzuale și zâmbea tuturor, mai ales femelelor care treceau pe lângă dânsul și care lăsau, timide, câte unul, doi, trei euro. M-am așezat vis-à-vis și mi-am aprins o țigară. Priveam drept spre el, fără rușine, legănându-mi corpul, ușor, în ritmul muzicii. M-a privit înapoi. A zâmbit. Eu n-am zâmbit, dar l-am privit și mai provocator. S-a oprit brusc în mijlocul melodiei și a ridicat mâna spre mine. Apoi a început să cânte ceva atât de dulce, atât de romantic, de pasional... Îmi dedica, iar eu mă simțeam tot mai fierbinte. Cânta, eu uitasem să fumez, ne priveam adânc, fără să ne dezlipim ochii... făceam dragoste în aer, prin sunet, pe deasupra orașului Porto. Când a terminat, a așteptat să fac un gest. M-am ridicat, am scos cinci euro și i-am dat. Mi-a mulțumit. Am vrut, am vrut, am vrut atât de tare să îl chem, să îl chem cu mine la hotel! N-am putut. N-am putut...

În schimb, am înflorit din nou! Am chef să fac dragoste, din nou! Am chef să fac chiar și sex, am chef să mă sărut cu cineva! Am chef să dansez, am chef să fiu privită cu lăcomie! Am, din nou, sexualitate! Am, din nou, poftă să fiu femeie, să fiu adorată, să fiu savurată!

Vulpe, mi-am lăsat toată durerea în Porto. Mi-a căzut din buzunarul intercostal, pe undeva, pe caldarâm, poate, sau chiar pe plajă, în fața Atlanticului. Nu știu, nu știu unde oi fi pierdut durerea, dar n-o mai am! Într-un fel, mă simt vinovată... Era durerea mea, trebuia să am grijă de ea, trebuia să fiu mai atentă. Era durerea mea prețioasă, era durerea fostului meu bărbat, era un angajament că voi fi sclava iubirii lui pentru totdeauna... Dar cred că mi-am amintit două lucruri foarte importante: primul e că nu am fost căsătoriți niciodată la biserică, deși eu am insistat mult, astfel încât, dacă n-am fost niciodată legați prin Dumnezeu, nimic din acest angajament nu era sfânt; al doilea ar fi că îi plac femeile atât de tare, mai ales amantele sale care m-au eclipsat pretutindeni, încât nu e nevoie să mă simt responsabilă, căci, cu siguranță are cine suferi și plânge după el.

Acestea fiind spuse... Mai avem două zile prețioase de petrecut în Porto. Astăzi voi fi toată ziua la teatru, căci deseară avem spectacol. Dar mâine... întreaga zi e liberă, deposedată de vreun program sau obligație! Poate mâine am să mă lipesc de restul și am să le propun o ieșire la ocean. Până acum numai singură am umblat. Așa cum îmi place mie... singură... singură cu interioarele mele păpuși de matryoshka. Singuratica păpușă... singuratica Katyushă...