A opta scrisoare - Katyusha cu întrebări, nervi și plângeri

Îți scriu, Vulpe, dintr-un nor de fum dulceag, de pe plaja întinsă a oceanului. Am fumat hașiș, am băut vin de Porto, iar acum privesc apusul în Atlantic. Ce poate fi mai frumos, nu? Ei, aș putea să scriu o disertație despre frumusețile lumii ăsteia, dar acum, chiar acum, acum... nimic nu e mai frumos decât asta.

Am pornit la pas cu iubiții mei colegi, dar m-am pierdut de ei imediat ce am ajuns la apă. M-am pierdut sau am vrut să mă pierd? Nu știu. Ei și-au instalat un picnic mic pe nisip, dar eu m-am rupt. M-am rupt, m-am rupt. Prima oară m-am dus de nebună din stâncă-n stâncă, până aproape de stomacul oceanului, acolo unde valuri se ridicau semețe și provocatoare. Am mers atât de mult pe pietre, până la ultima, printre ciorchini de scoici, încât oamenii de pe plajă deveniseră mici firicele în nisip. Eram foarte departe de mal. M-am întins pe o piatră mare și am ațipit. M-a trezit apa oceanului care ajunsese până pe nasul meu cârn. A trebuit să fug înapoi; îmi părea că mă va înghiți largul, că nu știu să mă întorc. Eram speriată, dar fericită. Eram în aventură! Am căzut, m-am julit, m-am udat. Nu conta. Căutam cel mai bun plan de evadare din labirint. Apa ascunsese pietrele pe care venisem-cărare, astfel încât a trebuit să reconfigurez traseul. Dar am reușit. Apoi m-am desprins din nou de grup. Am tot mers de-a lungul plajei până am ajuns la alte pietre mari în care spuma Atlanticului se înfigea cu nerv, de parcă spuma e mușchi, iar oceanul o gambă imensă. Nu. E o limbă imensă. Nu. E un... un... ei da, voiam să scriu cuvântul penis. Iaca l-am scris.

Acolo, dintre stânci, au răsărit două capete blonde. Nu erau două sirene, din păcate, ci doi bărbați-băieți... doi frumușei din cale-afară. Din Polonia. Fumau hașiș, priveau spre apă, așteptau faimosul apus de Portugalia. Ne-am împrietenit imediat. Iată! Astfel am ajuns să stau în acest nor de fum extravagant și mieros. Râdem mult împreună. Să-ți spun drept, am uitat cum îi cheamă, dar e în regulă, fiindcă nu mă adresez lor niciodată. Doar le răspund la întrebări și cereri. Le-am spus un monolog. Al Medeei. Și m-au contemplat prelung. Fiindcă suntem drogați, nu fiindcă ar fi înțeles ceva din ce am zis.

Prietena mea iubită, ți-am cumpărat cărți, mir și cercei. O să-ți placă. Dacă nu te cunosc eu, atunci nu te cunoaște nimeni. Și cineva, oricât de neînsemnat pe planeta asta, trebuie să te cunoască și pe tine. Sub platoșă, eu știu că există cineva care se va bucura și de mir, și de cercei. De cărți nu-mi fac griji. Nu sunt cărți de poezie, te poți liniști.

Mi-au scris de la nu știu ce revistă de cultură. Să le dau un interviu. Și m-am gândit cât de impostoare sunt. Cred că singurul motiv pentru care oamenii din lumea teatrului au impresia că sunt o actriță bună, e pentru că știu să trișez atât de categoric. De exemplu. De ce, dacă în Sonetele intru abia după cinci scene, eu sunt gata înainte de începerea spectacolului, odată cu toți ceilalți? De ce o zoresc pe fata de la machiaj și de la păr, care niciodată nu înțelege de ce sunt ca pe ace deși toată lumea intră înaintea mea, iar eu îmi pot vedea liniștită de țigară, afară, și mă pot pregăti după ce cabina e goală? Pentru că sunt o profesionistă, vor spune oamenii. Pentru că tratez începerea spectacolului ca pe un ritual din care facem parte cu toții, deodată, de la bun început, fiindcă suntem o echipă, un mecanism, individualități, dar nu străine, voi declara eu, în interviu.

Adevărul e că fac pe mine de frică, Vulpe. Adevărul e că am atât de mari emoții că nu pot să rezist să stau calmă la păr și machiaj dacă știu că a început. Pentru că trebuie să fiu acolo, în spatele scenei, să mă concentrez, să mă adun, să mă pregătesc, să spionez jocul colegilor, să iau pulsul sălii. Pentru că mă tem. Mă tem tare de tot, mă tem de mi se face greață, de îmi explodează pieptul. Stau acolo în culise, mă gândesc la ce am de făcut, mă bag în sufletul atmosferei chiar dacă nu fac parte din ea, încă. Nu din profesionalism, nu din generozitate, nu din dedicare și nu dintr-o credință nobilă în ideal, nu. Din frică. Frică, frică, frică. Și de aceea intru cu atâta curaj. Și de aceea se miră toți de forța mea. Pentru că fac pe mine de frică.

Îmi place foarte mult acest spectacol. De fapt îmi place orice spectacol în care rolul principal îmi aparține. Am un ego imens, un ego mai mare decât Portugalia. En fin. Cred că e un spectacol foarte potrivit pentru a-l duce în călătorii. Ai văzut și tu câtă muzică și cât dans e în el. Ai văzut cât de greu e, dar cât de frumos.

Mă ridic de pe nisip cu ochii din care îmi curge rouă fierbinte. Casc prelung și chicotesc. Probabil sunt o ființă tare languroasă în acest moment, tare diafană. Polonezii au ațipit. Dacă aș fi fost mai iubitoare de oameni, i-aș fi pupat pe frunte în semn de adio, dar mă rezum la a îi întipări pe retina mea infinită. Apoi mă depărtez. Mă întorc spre grupul din care fac, inevitabil, parte.

Mariei nu-i place deloc în Portugalia. Nu îi place nicăieri, de fapt. Ea preferă să fie la ea acasă, chiar dacă la ea acasă înseamnă un oraș împuțit, friguros, poluat, comod, anost. Mariei îi place unde poate să meargă la sigur. Nu riscă să se piardă, nu riscă să încerce artificii culinare, nu riscă să vorbească cu oameni străini. Are ceva din sălbăticia unui copil crescut la țară. E simpatică. Mai ales că nu bravează. Maria e modestă și îi pare rău. Crede că ne strică atmosfera. Dar nu e așa.

Olga și cu mine, în schimb, suntem topite după acest oraș. Am vrea să rămânem aici și să ne apucăm serios de Fado. Aleksander e melancolic și tăcut. A vizitat la fel de multe biserici ca mine, de parcă făceam concurs. Mi-a luat urma așa cum o face de atâția ani. Cu speranță. Am observat că s-a apucat de băut tărie. Mă întreb dacă mă imită sau chiar îi place vodka. Mă simt vinovată. Fedea și Igor sunt doi clovni, ca de obicei. Au fost beți aproape tot timpul. Măcar mă pot baza pe ei la treaba asta. Întotdeauna îi bag sub masă pe aproape toți, dar ăștia doi rezistă cel mai mult cu mine. Până la final. Nu ți i-am descris, încă. O voi face când îmi vor fi necesari.

Numai pe Oneghin Gromov nu-l pot băga sub masă pentru că nu stă niciodată cu noi la masă! Ne-a povestit, astăzi, că el a mai fost în Porto. Spunea că i-a fost dor de ocean și că își amintește acele zile de parcă au fost în vis. Oare cu câte femei s-o fi iubit pe plajă, în trecut? Oare cine i-a frânt inima? Oare cine l-a subjugat vreodată pe Oneghin Gromov? Ah, cât aș vrea să mă observe, să mă observe cu adevărat! Știu că e conștient de frumusețea mea, de valurile de estrogen care se deplasează din interiorul sângelui meu așa cum se deplasează valurile mării sau ale oceanului... Știu că e conștient că sunt o tipă dură, îndrăzneață, deșteaptă. Dar aș vrea să mă observe cu adevărat... Să îmi știe profunzimea, tristețea, bunătatea... Să nu mă pună, nicio secundă, în aceeași oală cu Lera! Două actrițe frumoase, muncitoare, pasionale ca două regine într-un singur regat. Nu! Eu nu am nimic din Lera, iar ea nu are nimic din mine. Putem părea din aceeași tagmă, însă fundamental, suntem foarte, foarte diferite. Ea mă întrece în frumusețe. Poate și în fizic, deși m-aș îndoi. Dar e o entitate mediocră, nici vorbă să-mi fie egală! Nici vorbă, nici vorbă! Am oroare dacă ne compară cineva! Nu, nu... Suntem de pe planete extrem de îndepărtate... Păcatele mele sunt păcatele unui miel cu cap de lup. Ea e taman invers. Invers, invers. Iar Gromov trebuie să știe asta! Of! Cât îmi doresc atenția și aprecierea oamenilor mari! Atenția și aprecierea oamenilor pe care îi admir atât de mult...

Oare ce mă așteaptă acasă? Oare ce au făcut Lera și Ivan din plăpânda Krasna? Oare cum să o trag de partea mea, să o obțin?

Am decis că vreau să aflu povestea vieții ei. Obligatoriu. În detaliu. E noul meu obiect al obsesiei, e noua mea muză. Și probabil e singura de felul acesta.

Ce bine că n-am făcut din tine muză, Vulpe. Putem fi prietene cu adevărat. Ne putem spune orice. Și nu ne vom trăda niciodată. Așa-i? N-ai să mă trădezi, Vulpe... Căci dacă mă trădezi și tu... cum m-au trădat cu toții, întotdeauna... atunci...

Atunci poate n-aș mai crede că este posibilă curățenia umană. Pudoarea naturală. Sinceritatea, candoarea, asumarea umană. Bunul simț și buna creștere. Buna credință. Generozitatea. Da, Vulpe, le avem amândouă, dar mascate de răutate. Totuși, cred că eu sunt cea rea dintre noi două, chiar dacă tu ești mai aspră. Tu ești cerebrală și înțeleaptă, dar nu ești crudă sau meschină sau vicleană ca o vulpe... Eu sunt ca o vulpe, scumpa mea Vulpe...