A noua scrisoare - Psihoza unei fete (nevrotice) greu de mulțumit

Am avut odată un iubit care a spus că nu apreciem marea destul. Ne uităm la ea cu atâta nonșalanță, zicea, ne-am obișnuit cu minunea gratuită în fața ochilor. Avea dreptate.

Dacă ești martorul momentului în care un om vede marea pentru prima dată sau dacă ești atent cum se uită copiii la ea, înțelegi atitudinea firească în fața minunii. Privilegii. La fel se poate spune și despre frunzele care cad ori despre fructele ce se coc. Suntem martorii minunilor, zi de zi, dar ne-am obișnuit cu ele. Minuni se petrec și în noi, în corpul uman. Minuni uzuale.

Când eram mică ziceam că îmi place să zbor cu avionul mai ales noaptea, fiindcă atunci eu sunt sus, iar stelele sunt jos.

Întorcându-mă din Portugalia și privind pe micuțul geam al avionului spre luminile orașelor de dedesubt, realizez minunea pe care o trăiesc, uitând de obișnuința cu care se derulează minunea vieții. Zbor! Chiar zbor! Cu adevărat. Orașele sunt mici, sunt conglomerate de steluțe, iar eu sunt deasupra și văd stele și sus, și jos, eu sunt la mijloc, în aer, sunt într-un senviș cu stele și sunt fericită!

Belesc ochii spre abisul împodobit de nestemate și una cade... Cade cu forță, se prăbușește pur și simplu, descriind un grand-jeté sublim. Eu îmi pun o dorință inofensivă. Mă simt purificată. Cel puțin pentru un scurt moment din existența mea mizerabilă, mă simt purificată.

Dar, Vulpe, atât a durat. Am aterizat și am sperat atât de tare să ajung în pat mai repede! să îmi dezmorțesc oasele... N-a fost să fie. După ce toți oamenii și-au luat valizele, eu am rămas singura idioată fără valiză din tot aeroportul. Am crezut că voi leșina. Mi se făcea cald și frig la interval de trei secunde, am început să tremur, aveam bocetul în gât. Bagajul meu dispăruse de parcă l-a înghițit văzduhul.

Singurii care au rămas cu mine au fost Aleksander și Oneghin Gromov. Aleksander mi-a dat să beau apă și mă liniștea, în timp ce Gromov s-a dus imediat să rezolve. L-am așteptat jumătate de oră care a părut jumătate de veac. Când s-a întors, mi-a spus că a verificat cu nu știu ce domn în baza de date și că cineva mi-a luat bagajul din greșeală, cel mai probabil. Mai rămăsese unul pe care nu și l-a asumat nimeni... O valiză care semăna cu a mea... semăna... semăna... M-am repezit la ea, am investigat-o, am inspectat-o. Nu era ea. Nu era a mea. Nu.

Am izbucnit în plâns. Aleksander a vrut să mă cuprindă, dar am ieșit afară să fumez. M-am calmat, apoi mi-am cumpărat o vodkă micuță și am dat-o peste cap.
- Eu rămân aici, am spus. Mulțumesc din suflet că ați stat cu mine și că m-ați ajutat, dar de acum trebuie doar să aștept.
- Mergi acasă..., a bâiguit Aleksander molatec, rugându-mă.
- Nu pot. Nu pot să plec de aici, am răspuns fermă.
- Katea, nu mai ai ce face. Trebuie doar să aștepți să fii sunată. Haide să dormi.
- Nu pot, Sasha!, m-am răstit la el.

Apoi s-a lăsat liniștea. Mi-am mai aprins o țigară.
- Mergeți, am spus. Vă sunt recunoscătoare, dar nu aveți nicio obligație...

Și aici m-a întrerupt Gromov, care, pentru prima dată în viață mi-a vorbit cu o tonalitate în voce care provenea din altă dimensiune. Nu era formal, nu era coleg, nu era pur și simplu politicos sau simpatic. Vorbea cu o voce intimă, o voce pe care o folosea pe scenă. A spus:
- Te duc eu acasă. Acum.

Și eu, și Aleksander ne-am oprit din respirat și l-am privit ca pe un străin care apăruse deodată lângă noi printr-un nor de fum. Dar el își ținea ochii sticloși foarte adânc proptiți în ochii mei, iar gura lui subțire desena o convingere de nestrămutat.

Am stins țigara nervoasă și am zis bine. Aleksander era încurcat. Stingher. Mă întreb dacă își imagina că m-aș putea dărui lui Gromov. Și-a chemat o mașină, iar Oneghin Gromov a chemat și el una pentru noi. De la aeroport până unde locuiesc eu în orașul M. e drum de patruzeci de minute. N-am fost singură cu acest bărbat aproape niciodată, iar când am fost, a durat extrem de puțin și a fost tăcere surdă.

Gromov e grizonat bine, cu un trup atletic, viril, cu o față fermecătoare și ochi puternici, sensibili. Mi-a ieșit de mult din minte că l-aș putea seduce. Dar acum, urcându-mă în mașină alături de dânsul, nu mă gândeam decât la dezordinea pe care am lăsat-o acasă în urma mea și îmi imaginam cum Oneghin Gromov mă pătrunde în timp ce un toc al unui pantof aruncat pe pat îi străpunge miezul dintre două coaste, făcând să țâșnească sânge negru. Vedeam cum își urcă limba pe gâtul meu, apoi tușește de la praf. Cum își rătăcește boxerii printre maldărele de cărți împrăștiate. Cum se taie la tălpi în cioburile sticlelor de vin și tărie. Cum mădularul său imens și frumos, neapărat imens și frumos! mă caută orb printre ruinele din dormitorul meu și nu mă găsește fiindcă m-am dezmembrat toată, matryoshkă, păpușică cu păpușică, până la cea mai mică... pierdută, rătăcită, mâncată de păianjeni.

Din visare m-a trezit mâna lui pe umărul meu. Am tresărit. În întunericul nopții, umbrele care dansau pe chipul său și momentele de lumină galbenă de felinar, îl îmbrăcau într-o stranietate care ar fi speriat pe oricine, dar care, pe mine mă atrăgea. Magnetic.

Am vorbit despre spectacol. Apoi despre Porto. Apoi despre Pescărușul lui Yudin. La început, cuvintele mi se formau greu, în gură, și și mai greu își făceau loc afară, în zbor. Eram emoționată cum n-am mai fost. Niciun bărbat, oricât de tare m-a interesat vreodată, n-a reușit să mă reducă la așa o tăcere și timiditate, lucruri posibile numai și numai în preajma tatălui meu. Dar descopeream acum efectul pe care îl avea Oneghin Gromov asupra mea, descopeream noutatea aceasta și nu-mi venea să cred. Mă forțam să fiu mai bățoasă, mai înfiptă, mai eu însămi, cum sunt, zi de zi; slobodă și chiar zeflemitoare. Dar nu-mi reușea. Din momentul în care ne-a înghesuit întunericul nopții pe bancheta din spate, din momentul în care respiram împreună același aer, atât de aproape, n-am mai putut să fiu cum sunt întotdeauna. Am devenit fiica tatălui meu, o copilă ciudată, de unsprezece anișori, care tace mult, dar în capul căreia e foarte multă gălăgie.

Totuși, pe măsură ce se scurgeau minutele, mi-am descleștat limba, umerii, râsul, ochii... M-am eliberat, ușor, ușor, îndrăznind, bâjbâind, testând, încurajată de tăcerea lui prietenoasă, de un zâmbet trasat cu un cărbune, parcă, enigmatic și înțelegător.

Dialogul s-a legat, apoi, fedeleș. Aproape că vorbeam unul peste altul. Eram bucuroasă, uitasem și de valiza pierdută, simțeam energia aceea de electro-șoc pe care o ai numai într-o conversație bună. O conversație bună e ca făcutul de dragoste sau ca privitul unui spectacol bun. Mă hrănea. Gromov îmi hrănea și creierul, și simțurile. Niciodată n-am mai vorbit cu el atât de deschis, de liber; nici el nu mi s-a adresat vreodată atât de intim, cu lejeritatea cu care se adresa numai unui amic-bărbat.

Și-apoi m-am înfierbântat al naibii de tare și mi-am dat curaj, i-am arătat natura mea în toată splendoarea ei, i-am vorbit despre grandoare și cultură, am pus la pământ mediocritatea, făcând-o franjuri cu limba mea tăioasă, am lovit cu vorba în oameni și am împroșcat cu venin industria, breasla, iar mai apoi, lumea înconjurătoare, societatea, pe oamenii inferiori, mici, handicapați intelectual. Și pe măsură ce discursul meu căpăta proporțiile unui dragon din mitologia asiatică, cu flăcări în nări și sprâncene, pe măsură ce galopam mândră precum un pur-sânge în lumina reflectoarelor, închipuindu-mi ce impresie devastatoare voi lăsa în interlocutorul meu, el se întrista tot mai tare, mutându-și ochii, până atunci sfredelitori, și afundându-se în scaun și în tăcere și în întuneric.

Când mi-am încheiat tirada, am așteptat un răspuns la fel de pătimaș, o aprobare din partea acestui om cu care tocmai ce mă legasem. Însă el a spus atât:
- Ești încă tânără.

Ești încă tânără. Ești încă tânără. Am amețit și am simțit cum mă prăbușesc precum steaua aceea căzătoare din geamul avionului. Sunt încă tânără?

La douăzeci și șapte de ani, Vulpe, după, scuză-mă, kilometri de penis, vorba aia, experiențe cu caru', biblioteci rase, lecturate și devorate, după un divorț și atâta recunoaștere din partea unui public în delir, care mă cere!, acest colos conchide despre mine, la finele unei pledoarii de toată frumusețea despre complexitatea naturii umane, monstruozitatea ei, lipsa educației și înălțimile culturale pe care ne putem baza, încă, dar pentru care trebuie luptat, că sunt încă tânără???

Am tăcut, Vulpe. Să-ți spun drept, nu știu să mă fi simțit mai umilită în toată viața mea. M-am simțit trasă pe sfoară, de parcă un șarpe m-a ademenit în capcană pentru a mă strânge și a mă mânca, celulă cu celulă.
- N-am vrut să te jignesc, a spart el liniștea, după o vreme. Te înțeleg mai bine decât crezi. Așa am fost și eu când eram de vârsta ta. Îmbătat de aceste crezuri nobile. Dar o să vezi. O să te saturi de toți oamenii cu carte și o să râvnești după oameni cu suflet.

Am simțit o durere în tâmple, de parcă m-a lovit cineva cu o bară metalică. Ești încă tânără. Bine, să zicem că-i așa. Dar.

De ce se exclud? strigau vocile din cutia mea craniană pe care nu le lăsam să iasă afară prin gâtlejul uscat. A fi intelectual, citit, educat, format te transformă automat într-un om fără suflet? Arta și cultura, filosofia, studiul... toate acestea îți mănâncă spiritul? N-am dat drumul din lesă gândurilor. Nu le-am dat volum. Dar ele umblau nestingherite și sălbatice prin capul meu, provocându-mi mari, mari, mari dureri la nivelul scoarței cerebrale.
- Oamenii necitiți, dar capabili de o dăruire sufletească infinită, sunt mult mai prețioși decât amfiteatre pline de intelectuali egocentriști. Cultura și cunoașterea, te fac, inevitabil, mai trufaș, mai singur, mai trist, mai scorțos.

Ești încă tânără.

Nu eram de acord! Nu eram de acord! Îmi exploda capul! Uită-te la Lera! îmi venea să-i strig. Uită-te la toți proștii care nu înțeleg un rând din ce lecturează, care nu apreciază arta cu adevărat, uită-te câtă fudulie au în ei! Uită-te cum se cred mari și speciali! Există o grămadă de oameni proști și aroganți, și există o grămadă de oameni educați și modești! Sigur, eu nu sunt un exemplu! Eu sunt un hibrid între ce aș fi putut deveni mai bun și ce aș fi putut deveni mai rău! Dar nu despre mine vorbeam, în tot acel discurs. Nu despre mine... ci despre mințile luminate pe care le stimez și le voi stima până la moarte. A fost Dostoievski un căcănar? Poate. Nu mă interesează! E Dostoievski!!!

Acestea erau vijeliile sonore din capul meu, în timp ce gura îmi era cusută bine. Nu mai vorbea nici el. Simțeam că iau foc. Îmi părea că a spus lucruri înalte, iar eu gândesc idei mărunte, începeam să am îndoieli și îmi amintisem și de faptul că mă aflam în drum spre casă, fără valiza mea... Ești încă tânără.

Deodată, Portugalia a rămas în urmă cu fericirea, cu Fado, cu hașișul, cu vinul, cu polonezii, cu Atlanticul, cu tot ce m-a fermecat... iar eu eram, din nou, prăfuită, meschină, divorțată, singură, alcoolică, imorală, nenorocită, vicioasă, păcătoasă, păcătoasă...

M-a străpuns o durere de măduvă, ca un clește cu gheață, pe toată șira spinării.

Am leșinat.