A zecea scrisoare - Visul

Pluteam pe apă neagră până am început să mă scufund. Mă trăgeau adâncurile către oasele pământului, iar eu nu mă puteam împotrivi. Simțeam că am pleoapele închise, totuși vedeam cum văd când văd bine tot. Vedeam apa neagră, fundul de nisip prăfuit, creaturi marine ce-mi dădeau târcoale: pești cu solzi de sticlă, rechini agresivi, caracatițe gigantice, pisici și lupi de mare. Am atins cu genunchii sfârșitul adâncului și apoi m-am afundat cu chipul în nisip. Era rece. Și tare. Ca smalțul. M-am încolăcit, m-am strâns, se făcea tot mai rece, tot mai noapte. Lighioanele pluteau deasupra mea, ca vulturii, așteptând să se înfrupte din mine. Un șarpe străveziu s-a apropiat cu poftă, a deschis gura mare-mare, ca la Micul Prinț și m-a înghițit dintr-o singură sforțare. Am rămas în beznă, unde mirosea a venin. Am auzit cum, în afara șarpelui, celelalte orătănii s-au luat la bătaie. Am auzit cum se sfârtecau reciproc. Mi-am amintit de o haită de câini vagabonzi din copilărie care mi-au sfâșiat puiul de doberman până la mațe, sub balconul dormitorului meu și sub ropotele mele disperate de lacrimi și urlete. Aveam șapte ani. De atunci mi-am zis că voi păstra dobermanul în inima mea pe veci.

La un moment dat s-a făcut liniște. Interiorul șarpelui se mișca lent, elegant, ca o gleznă prelungită cu o gambă prelungită cu o coapsă prelungită cu un șold, atunci când în sala de dans se-aude un rumba minunat executat. Ochii-mi s-au desfăcut și s-au obișnuit cu întunericul. Distingeam o arhitectură bizară în corpul monstrului ce mă ținea captivă. Am înaintat spre coadă, bâjbâind. Auzeam o vioară cum susura mărunt, am simțit miros de sânge și am dat cu ochii de fostul meu soț, care biciuia, cu o lesă de piele întoarsă, femei pe care le-am recunoscut. Erau câteva dintre amantele sale. Erau amantele sale principale, alea pe care le plăcea cel mai tare. Când m-a văzut, a rânjit în colț de obraz, făcând să apară gropița-i carismatică. Ochii îi ardeau de plăcere. Apoi s-a întors la ce făcea. Biciuia muieri.

M-am uitat la ele. Erau și au fost întotdeauna mai frumoase decât mine: buze mai mari, nasuri mai delicate, păr mai lung, piepturi mai generoase, abdomene mai lucrate, funduri mai rotunde, picioare mai făcute. Erau, într-adevăr, niște exponate demne de un muzeu al sexualității feminine. El le înroșea pielea cu acea lesă diabolică, dureroasă. Iar ele scânceau în ritmul viorii triste care suspina. Era un mic concert simfonic, iar el era compozitor și dirijor, deopotrivă.
- Nu e niciuna mai bună decât tine! a spus.

N-am înțeles dacă mi se adresează sau nu. Apoi s-a întors spre mine și m-a arătat cu degetul.
- Nu e niciuna să o întreacă pe Katyusha!

Liniște. După care s-a întors la treabă.

Eu am pornit înapoi de unde venisem, spre capul șarpelui. Am lăsat în urmă grotescul concert, dar nu înainte de a auzi:
- Dar eu mă mulțumesc cu puțin!

Și apoi:
- Nu vreau să te mai văd niciodată!

Și apoi:
- Ești încă tânără.

Și apoi:
- Trezește-te! Trezește-te!

Și l-am văzut pe Oneghin Gromov ținându-mi capul pe genunchi, în mașina care mă ducea acasă.
- M-ai speriat, îngrozitor, Katyushă...

Aveam capul greu. Nu mă puteam ridica de pe genunchii lui Gromov. Pe genunchii lui era comod și sigur.

S-a auzit mormăitul șoferului, apoi un cântec rock'n'roll. Gromov trasa cu degetul mici spirale în părul meu răsfirat peste tot, ca un evantai de gheișă.

Mi-a permis să stau așa. Priveam de jos în sus, în ochii săi profunzi și plini de bunătate și tristețe enigmatică. Probabil păream un copil speriat. El mi-a mângâiat fruntea și a spus că mi-am pierdut cunoștința pentru câteva secunde. Am vrut să-i spun că sunt foarte obosită, dar simțeam că mi se umple gura de vomă, așa că am tăcut. Am tăcut până am ajuns acasă.

Prietena mea iubită, nu am explicație. Mereu am avut viziuni și vise ciudate, coșmaruri aiurea, știi foarte bine. Dar nu mi-am mai pierdut cunoștința până acum. Nu așa. Nu fără să fi fost beată, în orice caz.

Cum am intrat în casă, m-am aruncat pe pat și somnul dulce m-a furat pe dată.

Iar în această dimineață luminoasă și prea caldă pentru anotimpul de iarnă, am fost contactată de la aeroport. Valiza mea a fost găsită și va fi trimisă, de urgență, la apartament. Dumnezeule... ușurarea din sufletul superficial materialist când ești reunit cu lucrurile tale prețioase! Sunt bucuroasă, bucuroasă, bucuroasă! Și negreșit sunt bucuroasă și pentru că acolo sunt toate darurile pentru dragii mei. O mică felie de Portugalia în bagajul meu îmi va fi returnată. Ce ușurare... Ce aventură... Ce chestie...

Mâine o voi revedea pe Krasna. Ar trebui să recunosc că i-am luat și ei un suvenir din Porto. O sticluță aurită cu apă sfințită de la catedrală și un inel foarte frumos, fin, potrivit ființei sale.

Am desfăcut o șampanie! Sărbătoresc singurătatea, sărbătoresc libertatea, sărbătoresc minunea vieții! Și de ce nu sunt deloc supărată, dar simt că aș avea motive să fiu? Și de ce mă simt așa, așa, așa de îndrăgostită?

M-am apucat să cânt din repertoriul Amaliei Rodrigues. Îmi pregătesc o baie fierbinte. Ce baie fierbinte n-a ucis, până acum, nervii și gândurile odioase?