Iar astăzi, iată, îndrăznesc să îți scriu, după atâta timp în care am fost absentă. Voi încheia acest lamentatio și sper că procedez bine. Știu că nu suporți baladele tânguitoare, scuzele umflate în pene, regretele iscălite repetitiv, dar cunosc inima ta blândă, care va avea milă pentru o cerere de iertare sinceră, chiar dacă rațiunea ta îți e guvernatoare. Te rog să îmi accepți umilele regrete și să mă crezi aceeași prietenă apropiată foarte, ca și până acum.
În continuare îți voi istorisi pe scurt ce s-a întâmplat cu mine în ultima vreme și vei înțelege de ce n-am avut nici timp, nici stare să îți mai scriu.
Nu știu ce s-a întâmplat, de fapt. M-am luptat cu firea mea, dar am pierdut. Au vrut să mă dea afară din teatru din cauza alcoolului. Am exagerat, Vulpe, foarte tare. Bine, nu se poate să te descotorosești de o actriță așa de iubită de public; le sunt indispensabilă, m-au amenințat ca să mă sperie. Toți vor să mă sperie. Yudin se preface că e dezamăgit de mine. Directoarea îmi vorbește tăios. Colegii mă privesc cu o disperare neputincioasă, cu o curiozitate scârboasă.
Lucrurile s-au agravat de când am lovit-o pe Lera, de ziua ei.
Organizase o petrecere la un mic restaurant drăguț. Toată echipa era invitată. M-am dus. Dacă aș fi lipsit, ar fi fost semnul unui afront. M-am dus.
Să o suport pe Lera, zilnic, la repetiții, este deja foarte greu. Dar să exist într-un context în care o celebrăm și suntem obligați să îi acordăm toată atenția, asta e deja mult prea mult. Așa că nu m-am dus orișicum. M-am îmbătat și apoi m-am dus.
Vulpe... băusem un vin... roșu... nocturn... cu o culoare de sânge precum culoarea rochiei ce mă îmbrăca și mă dezgolea în același timp, precum rujul, precum râsul ce mă stârnea. Am folosit și cocaină, cu îndrăzneală, și am făcut o scenă de toată frumusețea.
La început i-am furat atenția în mod inofensiv: m-am apucat de dansat. Știi ce se întâmplă atunci când pășesc pe ring. Rochia mea... era nepotrivit de frumoasă și sexy pentru un așa eveniment... mătasea vișinie care se unduia șerpesc odată cu picioarele, șoldurile și, ah! fragilele bretele care renunțau să mai stea agățate de umeri, cădeau cu leșinul elegant al unei petale ce se desprinde somnoroasă. Am dansat, am dansat și m-am tatuat de sus până jos cu privirile martorilor acestui delir. Dansam împătimită, dansam de parcă, dacă mă opream din dansat, aș fi murit răpusă.
Și-apoi, Lera a cerut o schimbare totală de gen. Era ceva odios, nedansabil și fără gust. Am așteptat două minute, apoi am comandat și eu ceva: un tango! Sărbătorita, care deja se amețise nițel după trei pahare, căci nu ține deloc la băutură, a protestat vocal.
- E ziua mea! a spus. Vreau să cânte ce muzică îmi place mie! iar din ochii ei superbi, de un albastru de cer senin, au început să iasă mici flăcări portocalii.
Eu am zâmbit văzând-o nervoasă. Nu, nu se poate spune că am zâmbit. Mai degrabă am rânjit. Iar ea nu era nervoasă. Era deznădăjduită. Apoi mi-am amintit scena aceea celebră, senzuală, de tango între două femei, care e folosită în câteva filme și povești. Am oprit-o înainte să schimbe muzica din nou și am tras-o spre centrul ringului, ademenind-o cu flirt. Pe ea. Da. Nu știu de ce mi-a venit să fac asta, dar cred că simțeam o forță proprie, provenită din pasiunea dansului, prin care o puteam domina ca și cum aș fi siluit-o. Am prins-o de mijloc, ea s-a supus și am desenat o topografie minunată, o melodie întreagă, în timp ce toți se uitau vrăjiți. Eu: roșie, brunetă, îndrăzneață și dementă, iar ea: roză, bălaie, înspăimântată și la fel de vrăjită ca restul; cu siguranță eram o pereche demnă de cinema! În mâinile mele, era ușoară ca fulgul. Știa să îmi urmeze pașii, știa să fie frumoasă. Știa că e frumoasă. Spectacolul ar fi fost în întregime încântător dacă m-ar fi lăsat să îi aplic un sărut cast pe buze, așa cum am inițiat pentru publicul încins! Însă ea s-a smuls foarte brusc de lângă mine și mi-a aruncat o replică ce m-a scos din sărite, până peste poate! Mi-a recomandat să evit alcoolul până la finalul petrecerii.
Acela a fost momentul în care, și în ochii mei au apărut flăcări. Numai că flăcările mele sunt roșii, mari și diavolești. Am prins-o de umeri, am împins-o cu putere și am lipit-o de perete. M-am așteptat să țipe ca o curcă, dar a amuțit pe dată. Îi descifram oroare în privire, apoi am simțit cum sunt luată de acolo. Era Aleksander. Veșnicul Aleksander care mă salvează întotdeauna.
Să continui cu povestitul următoarelor trucuri de a exista? Căci trucuri sunt când ești mort deja. Asta sunt, Vulpe iubită, sunt cât se poate de moartă. Irevocabil moartă.
(va urma)