A unsprezecea scrisoare (II) - Ultima scrisoare

Așadar, Vulpe, ce-am mai făcut?

Turbarea năucă m-a împins să mă-ndrăgostesc de Oneghin Gromov și umblu cu mațele pe-afară de jale că el a devenit rece și palid din noaptea aceea când i-am leșinat în brațe. Mai mult, mă culc din nou cu Ivan, dar numai obișnuința mă mai leagă de trupul său puternic cu piele smeadă. Aleksander știe totul pentru că nu e deloc prost. E cel mai candid și bun om din lume. Iar Krasna! vai... Krasna îl iubește în taină! Și numai eu o știu! Da, da, mi-a spus-o chiar ea... i-am devenit confidentă. Are încredere în mine... nu știu, nu știu de ce. Dar e oarbă, parcă! Ori se preface, ori refuză să vadă evidența! Căci e total imună la cruda realitate sau pur și simplu nu vede dragostea lui Sasha pentru mine. Îl consideră un înger, un zeu umblător, superior, care nu poate iubi nicio muritoare, căci toate cele pământești îi sunt nefolositoare. E îngrozitor ce trebuie să știu, să duc, să suport!

Într-o seară, m-am îmbătat împreună cu Ivan și am întocmit un plan diavolesc pentru a mă răzbuna pe Lera. I-am cerut ceva grotesc, ceva criminal... Îmi e atât de rușine, dar nu! îmi e teamă! de mine și de ce s-ar putea întâmpla. Căci nu știu ce ființe mistice au pus stăpânire pe noi doi, atunci când l-am rugat să săvârșească o mare nedreptate morală, o mare crimă, un păcat sinistru, funebru asupra Lerei. M-a înveșmântat ura în straie extravagante, iar beția mi-a încoronat creștetul. El, vrăjit și supus ca Macbeth, mi-a promis că o va face! Parcă era nebun. Era la fel de beat ca mine. Sub delicata mea persuasiune s-a ascuns o miasmă ca de putregai. A doua zi, la trezire, ne-am privit cu scârbă, unul pe altul. Ne simțeam mâinile mânjite cu un sânge ce nu s-a vărsat. Da, i-am ordonat lui Ivan să o seducă pe Lera și să abuzeze de ea. Prin sexul lui, care îmi aparține, aș fi simțit că eu abuzez de ea.

Știu, Vulpe, știu. Sunt un om mic. Un om minuscul. Meschin. Slab. Scârbos.

M-am privit în oglindă și mi-am adus aminte de un vis din copilărie care apărea în mintea mea, când și când. Se făcea că merg la toaletă, că mă așez pe vas și că încep să urinez. Și deodată, simt colți care îmi mușcă miezul și o durere de sticlă străpunsă mă fulgeră de la clitoris la creier, într-o fracțiune de secundă. Cad pe gresie, cu gust de otravă în gură și colții se desprind, iar eu privesc un șarpe negru ca onixul fierbinte și lung de trei metri cum iese din vasul de WC și se retrage într-un fum.

Yudin spune că rolul Mașei mă va înnebuni mai tare decât sunt deja nebună, așa că după premieră, îmi recomandă să merg la psihiatru, să bag pastile și să îmi văd de sănătate. Simt că vrea să se descotorosească de mine. Mă simt precum o buruiană.

Toate merg rău, toate merg din ce în ce mai rău.

Am aflat de la veri că fostul meu soț e aproape de faliment, că se-ntreține cu pivă ca pe vremuri, și că, totuși, reușește să fută în stânga și-n dreapta tot ce prinde. Le sucește capul amantelor sale ce nu s-au lepădat de el nici după ce a izbucnit scandalul acela conjugal și au aflat ce-i poate pielea monstrului. Niște oi, niște proaste. Eu măcar am fost tâmpită fiindcă l-am iubit. Dar ele se gudură în fața prefăcătoriei sale de smarald și cad răpuse ca de armă. Mare păcat. Am crezut că va primi ce va merita și că nu se va mai uita niciuna la el. Dar gâște cretine vor exista întotdeauna.

Beau, beau, beau și totul pare greu de dus, greu de descâlcit. Nu-mi pot descâlci creierul. Gândurile mele au câlți.

Am crezut că merg spre lumină, dar m-am păcălit într-un mod ridicol. Poți să îți râzi de mine, prietenă dragă, dar simt cu adevărat că sunt în pragul sinuciderii. M-am gândit mult. Am cântărit totul. Și cred că întregii lumi va fi mult mai bine fără ființa mea odioasă aici. Nu vezi că sunt în stare să execut violuri, bătăi și mai știu eu ce? Poate că voi ajunge capabilă de crimă, într-o zi! Nu mai bine stârpim răul de la rădăcină? Nu mai bine scăpăm de gunoi?

Nu mă pot repara. Nu mă poate repara nimeni. Nu mă vede nimenea cum mă vezi tu, iar tu ești atât de departe. Uneori mă întreb cui îi scriu și dacă exiști cu adevărat.

Spune-mi, Vulpe, visez? Unde sunt? Ce teatru m-a adoptat? Yudin e regizorul sau doctorul meu psihiatru? Iar pe Lera, pe Lera am lovit-o cu adevărat sau în imaginație? Ce sunt toate acestea? Amețesc... Totul devine fluid, amestecat... ca o pastă... Multe simboluri, noduri, semne... Sunete, sunete pe care le aud în ceafă, sunete care mă bâzâie și nu-mi dau pace deloc! Urlu! Lera nu există! Lera se dublează apoi se triplează și apoi văd câteva Lere diferite... sunt multe femei pe care le detest, pe care le-am cunoscut cândva și pe care le-am pus în mixer și ele au devenit Lera! Iar Ivan nu m-a ascultat niciodată. Aleksander nu m-a iubit nicicând. Eu l-am iubit pe el! Eu! Eu! Da! Acesta este adevărul, iar acum îl strig! L-am iubit pe Aleksander atât de tare că mi-am tatuat un trandafir pe brațul stâng în amintirea lui... L-am iubit pe Aleksander atât de mult, că n-am putut să-i trădez iubirea niciodată. Niciodată. Iar Maria nu există, cum nici Olga, nici Fedea, nici Igor... Dar cine este Oneghin Gromov? Cine este frumosul, înțeleptul, dragul meu... Gromov... Oneghin... Evgheni Oneghin... Pușkin... Mi se învârte capul, mi se crapă craniul! Tremur, tremur și cad cum cădeam de pe vasul de toaletă în vis. Cad și mă zvârcolesc și spuma mării sau poate spuma Atlanticului din Porto îmi curge din gură, iar eu aud, aud mii și mii de țânțari în urechile mele și urlu, urlu ca lupii nemâncați! Și nu e nimeni, nimeni, nimeni alăturea, nici mama, nici tata, nici frații mei... Vulpe, tu cine ești? Tu unde te afli?

Cine e cea mai frumoasă parte din mine?

Krasna sunt eu. Nu. Krasna e fiica pe care n-am avut-o niciodată. Nu. Krasna sunt cea care aș fi putut fi. Nu. Krasna e o salată din toate fetele care îmi plac și pe care le admir. Nu. Krasna. Krasna Leskova. Miniatura mea, partea mea cea bună. Krasna s-a îndrăgostit de Aleksander, iar eu am luat-o sub aripa mea. Lera sunt eu. Lera sunt tot eu; numai pe mine mă pot urî astfel. Nu. Lera este amanta fostului meu bărbat. Nu. Lera este amanta lui Gromov. Logodnicul Lerei este orice regizor de filme de căcat.

Cine este Katyusha?

Mă ating și nu mă recunosc. Pielea mea e din străinătate.
Am nevoie de apă și de ajutor.

Sunt cocoțată pe fereastră și e întuneric. Am băut? Am uitat. Privesc în jos. Gura Satanei se deschide și mă invită. Jos e petrecerea secolului! Dacă închid ochii pot să văd și blana pe care o voi purta în iad. Am invitație specială. Și băuturi numai pentru mine și pentru eternitatea mea.

Vreau să mă arunc în mijlocul petrecerii, în mijlocul flăcărilor. Privirea mea vede pământul planetei, dar ochii-s orbi. Simțurile nu cunosc adevărul de dincolo. Trebuie să închid pleoapele și să sar. Atât de simplu. Trupul meu doar va părea altora că s-a strivit de caldarâm, însă el va trece, de fapt, prin materie și va ajunge în locul potrivit. Și acolo, poate că acolo nu voi mai fi singură. Și acolo, poate că acolo, voi fi, în sfârșit, pe deplin înțeleasă. Dracii vor vorbi pe limba mea, iar eu voi dansa cu tocuri pe muchia lor de limbă umedă.

Deci, Vulpe. Pentru ultima oară: tu! Tu cine ești? Și cui îi scriu? Și cui am scris până acum? Și cui voi mai scrie?
Și unde e Dumnezeu să mă salveze?

Eu sunt singur, iar ei sunt toți.

"În ce mă privește, în viața mea n-am făcut decât să împing până la extrem ceea ce Domniile Voastre n-ați îndrăznit să duceți nici până la jumătate."

Finalul părții a II-a.