În perioada 2013-2022 am pierdut cinci oameni dragi, printre care patru femei puternice din familia mea: bunica, mama, sora și mătușa mea.
2022 a început lin, cu un revelion petrecut cu prieteni dragi, cu atmosferă calmă și jovială. Speram ca de data aceasta să se arate să am un an mai blând decât cei anteriori. Pentru o bună bucată de vreme m-am afundat în acel sweet blissfullness pe care mi l-a oferit. Astăzi nu aș putea să spun dacă eu am ales să văd lucrurile în felul acesta sau pur și simplu așa au fost.
2022 este anul în care am prins drag și am învățat să schiez, să călăresc. Am creat și îngrijit o grădină de legume și flori. Am petrecut o vară întreagă în rulotă pe malul Arieșului, trăind în tihnă, cu hrană naturală și cu ochii și sufletul pline de soare și aer proaspăt.
În martie am primit prima provocare. Soțul meu a trebuit să se opereze la genunchi și asta l-a scos o perioadă din schemă în ceea ce înseamnă împărțirea responsabilităților. În același timp am avut norocul ca prietenii să fie alături de mine, ajutându-ne cu tot ce aveam nevoie: că era vorba de avut grijă de copii, de dus / adus copiii de la școală și la activități, de un umăr pe care să plâng și să mă plâng, până la a ne oferi un spațiu în care să locuim în primele săptămâni după operație, pentru că îi era imposibil să urce scările până la etajul 5 cu cârjele, având genunchiul proaspăt operat.
Am realizat că am o familie pe care am ales-o eu și care m-a ales pe mine așa cum sunt, iar pentru asta rămân veșnic recunoscătoare.
Ai putea să te întrebi de ce totuși 2022 a fost un an în care m-a copleșit durerea și implicit tristețea?
Lovitura de grație am primit-o la final de august, odată cu vestea morții mătușii mele. A murit și ultima femeie puternică din familia mea. Ultima femeie care a crezut în visele mele atipice, în deciziile pe care le iau legat de educația copiilor mei, legat de carieră sau orice altceva ce ține de viața mea. O voce relaxată, reconfortantă, care suna mereu încurajatoare de la capătul celălalt al conversațiilor.
A fost o moarte subită, fără șansa de a mă pregăti. (Nu știu dacă vreodată te poți pregăti pentru moartea cuiva, dar asta e o altă poveste). Moartea unei persoane dragi nu îmi era necunoscută. O pierdusem pe bunica, pe mama, pe sora mea... Ea însă a fost ultima picătură în paharul meu cu durere și tristețe. M-a cuprins ceva ce nu îmi puteam explica. Parcă s-a deschis un hău sub mine, care dintr-o dată a vrut să mă înghită cu totul, iar eu nu mai aveam puterea să mă împotrivesc, ci mă lăsam să alunec încet în acest întuneric.
Acesta a fost momentul când am realizat că am rămas fără sprijin, fără încurajare din partea familiei. Aici nu mă refer la familia pe care mi-am construit-o și o construiesc alături de soțul meu și cei 3 copii, sau de familia pe care mi-am ales-o. Vorbesc de familia în care m-am născut. Mătușa mea a fost ultima persoană care m-a susținut, care a crezut în mine, iar gândul de a rămâne singură m-a înspăimântat. M-a făcut să mă întreb dacă sunt destul de puternică să mă descurc fără ea, fără ele în viața mea...
Mi-am repetat în fiecare dimineață motive pentru care e nevoie să mă ridic din pat, să continui să trăiesc. Am văzut că partenerul meu și copiii sunt îngrijorați, iar asta îmi rupea sufletul. Trebuia să fac ceva, să schimb ceva! Niciodată nu am fost prea bună în a menaja emoțiile altora, cu atât mai mult ale mele, așa că am rupt plasturii de pe suflet și am privit cum încă sângerează fiecare rană. Era momentul să privesc în adâncul meu și să trec prin tot ce am evitat timp de 9 ani.
Am realizat că nu am onorat și nu am acceptat moartea nici uneia. Am tot dat-o înainte că e ceva natural, că se întâmplă, că face parte din existența oricărei ființe vii. Am căutat mereu scuze pentru a nu fi nevoită să accept că doare. Doare al naibii de tare.
Mă simțeam singură. Parcă eram dezmembrată de frici și tristețe, și nu exista iubirea care să mă așeze și să mă centreze. Nu exista iubirea mea pentru mine. Cred că mereu m-am iubit prin ele - femeile puternice, hotărâte, care și-au acceptat soarta cu stoicism. Eu am fost mereu ieșită din tipar, rebelă, dar cât timp m-au iubit ele, m-am iubit și eu.
Tristețea și întrebările legate de iubire, iubirea de sine au devenit laitmotivul pentru restul anului 2022. Dacă am învățat ceva de la ele, a fost să nu renunț. Când am întrebări să caut mereu răspunsuri, chiar dacă uneori răspunsurile mă găsesc pe mine și nu eu pe ele.
Așa că am căutat. Am căutat în amintiri. Am căutat momentele plăcute, în care m-am simțit în siguranță. Momentele în care m-au învățat lecții valoroase despre oameni, relații. Lecții despre viață în general. Momente în care ele au învățat de la mine. În care au acceptat că lucrurile pot fi și altfel decât au știut ele până atunci. Momente în care au sărit scântei între noi, pentru că nu puteam accepta părerile celeilalte.
Când simțeam nevoia de un respiro mă îndreptam spre lumea exterioară. Spre fețele ghidușe ale copiilor, spre privirea soțului meu, care printr-o putere magică doar a lui, mă poate susține cu privirea aceasta. Spre lumini și natură. Spre frunzele colorate de octombrie, spre pereții scorojiți ai clădirilor. Spre femeile puternice care sunt în familia pe care am ales-o. Ele, care sunt aici. Cele care simt și ele durerile lor, însă mereu lasă loc și pentru a mea.
Mi-am propus să învăț să mă iubesc pe mine și să nu mă mai zbat printre femei moarte și lumini de natură. Să apreciez femeile care trăiesc alături de mine și mă susțin.
Am reușit?
Ar fi o poveste de succes să spun că da, însă mie nu-mi plac poveștile de succes și nu cred în schimbări bruște. Mai ales când vine vorba de dureri pe care le porți cu tine decenii. Schimbarea vine lent. Picătură cu picătură, antrenând voința zi de zi. Uneori stagnează, uneori aluneci înapoi în hău, iar uneori te propulsează înainte, numai cât să nu te lase să renunți.
Nu am reușit să închei capitolul acesta al femeilor moarte, însă mi-am permis să simt. Să simt durerea și să îmi amintesc de ele. Să sorb din cafeaua de dimineață gândindu-mă cât de mult iubea mama cafeaua, să fac paste împreună cu copiii, așa cum făceam eu cu bunica, să gătesc cu gândul la mâncărurile delicioase pe care le făcea sora mea și să cânt și să dansez cu plăcerea cu care o făcea mătușa mea. Am realizat că ele trăiesc prin mine dacă le dau voie. Vine cu Tristețea la pachet, însă parcă astfel și ea este mai suportabilă.
Mi-am permis să simt și să văd femeile care sunt în viață. În același timp am înțeles că am nevoie să-mi caut vocea cu mai mult curaj și asumare. Mi-am permis să mă întreb: Poate sunt și eu o femeie puternică?
Cu aceste trăiri și gânduri m-am îndreptat spre 2023. Anul acesta voi continua munca cu mine și cu durerea, căutând noi moduri de a trece prin ea. Să vedem ce aduce viața!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)