Traducînd Generația 80: "Budila-Express"
1
Între 3 și 7 octombrie 2022 s-a desfășurat (online) a VIII-a ediție a Atelierelor FILIT pentru traducători, organizate de Muzeul Național al Literaturii Române Iași în colaborare cu Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. În ultima zi, vineri, 7 octombrie, după Florin Bican, Carmen Mușat, Bogdan Crețu, Radu Vancu și Doris Mironescu (în zilele precedente), am susținut o prelegere-atelier cu titlul "Traducînd Generația 80", avînd ca aplicație, sau punct de pornire, cunoscutul poem al lui Alexandru Mușina, "Budila-Express". Transcriu mai jos principalele însemnări pe baza cărora le-am vorbit traducătorilor străini de literatură română participanți anul aceste la Ateliere. Îi mulțumesc, o dată în plus, Monicăi Joița pentru calma, calda și generoasa moderare a acestor întîlniri de lucru ale traducătorilor.
Pentru că, într-adevăr, nu de niște lecții e vorba, ci de niște întîlniri și de ceea ce în "vechiul regim" se numea "cursuri de perfecționare", breasla traducătorilor - cu asta mi-am început prelegerea - aflîndu-se astăzi într-o etapă de autonomizare și de auto-organizare, inclusiv pedagogică și, cum spuneam, de perfecționare și de profesionalizare, manifestată în primul rînd printr-o emancipare față de formările traductoriale din mediul universitar: traducătorii se pregătesc singuri, de sine stătător, unii cu alții, în primul rînd întîlnindu-se în jurul unor teme larg culturale, tangente sau transversale traducerii ca atare, niciodată strict lingvistic însă - traducerea nu se reduce la limbă.
Le-am mărturisit, apoi, colegilor mei că tema aleasă, deși este vorba de un fenomen (Generația 80) din care eu însumi fac parte, nu mi s-a impus ca o evidență imediat, din primul moment, atunci cînd îmi căutam subiectul de discuție. Întotdeauna, le-am spus, "propriul", "familiarul", "apropiatul" este lăsat nu numai în urmă, ci și dat la spate, ca pentru a-ți asigura, tocmai, spatele și a putea, astfel asigurat, să privești și să mergi mai departe, să evaluezi alteritatea (prieten? dușman?) întemeindu-te tocmai pe acest "spate" familiar, care, în cazul meu, este, cum spuneam, pentru totdeauna, Generația 80. Pe care, nu-i așa, în mod vital o "uit", am "uitat-o", am "trădat-o".
Printr-o adevărată mișcare personală de revoluție, iată-mă așadar în fața unei anamneze și a unui prilej de obiectivare, de "insolitare" și chiar de "stranierizare" a "familiarului", de readucere a lui, thetic, în fața ochilor și în discuție, în logos, la vorbă. Ocol care nu se poate însă efectua, realiza, fără, implicit, un nou văz la noua revedere, o nouă vedere, o nouă privire, o nouă perspectivă asupra "refulatului" astfel re-descoperit ca obiect (cînd el de fapt acționează mai mult "subiectal").
Or, această nouă perspectivă asupra Generației 80 este, tocmai, traducerea, sau ceea ce am numit traductivul. Care reprezintă, pentru mine în relația cu "propriul" Generației 80, o revelație-noutate în două trepte: nu numai cum să facem să traducem și cum să traducem, contextul, pragmatic, situat, în primul rînd poezia Generației 80 (ceea ce am încercat să fac în jurul poemului "Budila-Express", prin niște "note de subsol" istoric-explicative), ci și (poate mai ales) o nouă înțelegere, o nouă privire asupra poeziei Generației 80 ca deja, în sine, infuzată de ideea practică a traducerii: scrisul optzecist ca plural, plurilingv, traductiv în sine și ca atare.
Din pricina adevăratului agism (discriminare pe motive de vîrstă, biologic-personală și/sau culturală) de care ascultă, supus, sistemul editorial global, Generația 80 a ieșit din cadru, a căzut în afara interesului traductiv, nu este, prin urmare, tradusă (sau foarte puțin, nesemntificativ, nemarcant și neremarcabil). Dar ea a inclus, aproape inconștient - adică practic - traducerea, traductivul, în practica sa literară, traducerea i-a fost imanentă, și iată deja un prim paradox, acela de a fi niște traductivi netraduși. Căci, nu-i așa, cum se poate traduce traducerea (ca principiu cultural practic)? Ei bine, potrivit remanentei, inerțialei vulgate (o "traducere" inconștientă de sine!) metafizice culturale, nu se poate. Doar "originalele" se traduc, iar Generația 80 a fost de mult, dintotdeauna, deja, acuzată de lipsă de "originalitate". Cum ar putea fi ea tradusă cînd, în cazul ei, nu e, nu-i așa, nimic de tradus? Cînd tocmai traducerea, pluringvismul extins cultural, circulația între, naveta (cuvînt atît dc plin și de greu pentru ea) îi este specifică?
Generația 80 este o generație de trecere, de cotitură, în ea și prin ea se operează, ca amestec însă, ieșirea la mare și vărsarea în mare, în marea literatură și în largul lumii. Generația 80 a "făcut podul", ceea ce o caracterizează fiind tocmai acest atletism echilibristic, contorsionist chiar, între epoci și lumi. Și-și + între.
În sine și ca atare, perspectiva traductivă asupra culturii este esențială și substanțială, doar aparent derivată și relativă. Mai mult, dar și mai curajos și mai ocult spus: tocmai ca derivată și relativă este perspectiva traductivă, ceea ce în Totul trebuie tradus am numit noua paradigmă, esențială și substanțială. Esențele apar, substanțele se creează.
Perspectiva traductivă asupra Generației 80 provine, este extrasă și retro-proiectată asupra acesteia tocmai din sînul ei. Tocmai ca membru nu neapărat imediat, evident reprezentativ al Generației 80 am ajuns, eu însumi, la traducere (practic și teoretic, dar poate chiar, cel puțin îmi propun, poietic).
Și asta în primul rînd faptic, factologic, exterior: Generația 80 a fost posibilă (și) datorită traducerilor, cenzurate (mai bine spus: atent controlate și încadrate) dar abundente, din anii 1970, și calității învățămîntului universitar, adică a unor profesori formați, tocmai, în relație și uneori prin reacție în primul rînd la structuralism (cu derivațiile lui poetico-semiotice), al cărui pivot l-a constituit, așa cum se știe, liungvistica și lingvisticul, ceea ce post-structuraliști precum Jacques Derrida aveau să denunțe prin termenul de logocentrism (pe care nu numai el, dar el în primul rînd, avea să îl depășească generalizîndu-l). Un cerc se închide, adică se regăsește și se declară la suprafață, după ce va fi parcurs subteran istoria: continuitatea traductiv non-evidentă "French Theory"-Generația 80 (pe care, iată, o performez).
Pentru Generația 80, includerea și "operaționalizarea" principiului traducerii în/ca practică literară a fost ceva natural, a venit de la sine. La momentul respectiv însă, în imediatul istoric, ca actualitate distinctivă și ca distingere în cadul actualității, traductivul a fost mascat, disimulat, invizibilizat, "inconștientizat", practicat pe de o parte prin extindere și chiar generalizare, pe de altă parte, cum spuneam, practic, prin practicare și non-teoretizare ca atare, ci doar mascat, sub acoperirea unui termen-concept ideologic de luptă, de război cultural aparținînd actualității, contemporaneității înseși, el însuși preluat, apucat, prins de fapt, nu numai ca un mîner, ci și ca un colac de salvare, sau mai exact de extragere și de trecere dintr-o anumită actualitate (restrînsă, captivă) în alta (deci, în fapt, de intersectare și de hibridare pluritemporală co-temporană, de distingere prin aprop[r]iere-distanțare): postmodernismul.
2
Traducerile au fost esențiale și inerente pentru Generația 80, dar au fost puțin utilizate pentru o analiză de fond, pertinentă și mai cu seamă înnoitoare, creatoare, atît în contemporaneitate, cît și în ulterioritate, atît de către voci critice din afară, cît și de către protagoniștii înșiși, "orbi", așa cum este orice con-temporaneitate, la ei înșiși. Lecturile de traduceri și elaborarea unor practici literare, mai cu seamă poetice, "traductive", care, adică, să includă ceea ce pe atunci, în epocă, sub umbrela ideologic-culturală a postmodernismului, se numea intertextualitate, care să practice, altfel spus, ca scriitură și stil, traducerea, adică deschiderea, preluarea, transferarea și, mai ales, transformarea tropică, "asimilarea" și aproprierea creatoare, "deformantă", au făcut ca, poate, principalul macro-trop, meta-"figură de stil", cadru și structură, să fie traducerea, invizibilă, prin urmare, cadru fiind, practicanților înșiși. Care traduceau prin simplul fapt că mai ales se traduceau pe ei înșiși - asumat, subiectivat, ne traduceam, scriind poezie, pe noi înșine - în "limba" culturală a epocii: adeziune și participare electiv-proiectivă, voință de dez-enclavizare, de trans-punere și tra-ducere de sine.
Generația 80 scria poezie nu atît pentru a traduce, ci, formată prin traduceri fiind, mai ales ca să se traducă în limba epocii, care deja, în ea însăși, nu era una, una singură (precum limba unică de Partid și de Stat, care, ca "limbă de lemn", includea, presupunea ea însăși, în mod obiectiv ironic, traducerea), un monolingvism cultural, ci, tocmai, un poliglotism cultural, o permanentă navetă traductivă, un Babel în act. Generația 80 scria babelic, adică obiectiv traductiv, pentru a-și afirma, prin retro-traducere proiectivă de sine, apartenența, includerea, proiectarea în Babelul epocii, pe care își propunea, astfel, să-l înbogățească, să-l amplifice și intensifice, să-l maximizeze, la care își propunea, tocmai scriind, să participe, "înnebunindu-l", împingîndu-l spre o limită practic inexistentă: Babelul și atitudinea traductivă, de traducere, sînt deschiderea însăși, infinitul cultural însuși. Pe care, reiau, repet, poeții Generației 80 îl transpuneau, practicîndu-l la micro-nivelul scriiturii, al versului însuși: scriau poezie "reflectînd", preluînd și, astfel, adăugîndu-i-se, Babelul epocii. Or, niciodată un Babel, adică o multiplicare de limbaj, nu este prea mare: incompletitudinea și multiplicarea însăși.
Includ deci, ca perspectivă critică și grilă de lectură (mai ales) a (poeziei) Generației 80 traducerea ca act literar, ca practică literară invizibilă, inconștientă ei înseși dat fiind că activă în calitate de cadru și de structură. Am putea spune: ideea de traducere ca adevăratul "transcendental istoric" salvator al Generației 80.
Delirez? Bineînțeles: cum altfel să creezi? Intru în rezonanță cu "sinele" meu istoric (defunct).
Pe de altă, din afară și ulterioritate privind lucrurile, traductivitatea ca practică literară, ca motor imanent al poeticității Generației 80, a devenit (aproape) intraductibilă, un intraductibil istoric, însă, în plus, adică plin și de opacități pur contextuale, contingente. Intraductibil, așadar, nu doar literar, ci și istoric, contextual, mai ales pentru o practică literară în luptă literară (dublă logică combinată: și luptă, și literară - cvadratura cercului) cu o realitatea percepută ca o imensă ficțiune nereușită, criminal-încropită, ucigaș-amatorească, stupid-ambițioasă, totalitară tocmai pentru că încropită, cum era statul ceaușist, național-comunismul românesc, fantasmata și deliranta "a treia cale" între Occident și Eurasia (cum își spune, proiectiv-deziderativ, ea însăși, azi: decăderea și regresia, sau poate de fapt denudarea actuală a Rusiei se manifestă și prin simptomul acestei "ceaușizări" putiniste tîrzii, sau cum o fantasmată supra-putere precum Rusia se manifestă asemenea micii puteri intermediare care era România sub Ceaușescu). Cu realitate ca ficțiune proastă, nereușită, ca literatură de consum istoric se lupta literatura 80.
Intraductibilului traductivității imanente a poeziei Generației 80 i se adăuga, așadar, pentru ulterioritate, adică pentru azi, un intraductibil situațional, de situație și de situare (față de situația propriu-zisă, în primul rînd). Care era așadar situația în care ne aflam situați și față de care ne poziționam tocmai scriind și scriind tocmai astfel? Iată ceea ce am încercat să desfășor în partea propriu-zis practică, aplicată, a atelierului de traducere susținut sub auspiciile FILIT din 7 octombrie pornind de la (și întorcîndu-ne la) poemul "Budila-Express" al lui Alexandru Mușina.
La sfîrșitul anilor 1970, cînd Generația 80 deja exista, deja se manifesta, iar Nichita Stănescu exercita o fascinație, ambiguă însă certă, asupra Generației 80, acesta își spusese, la un moment dat, memorabil, ca poet, "poliglot de limba română": "Știu de 7 ori limba română, sunt poliglot de limba română și știu de 20 de ori limba poezească și am tendința de a o perfecționa, de a o face lucioasă, de a o face perfectă". Poezia este așadar în ea însăși un poliglotism, traductivitate dacă nu neapărat în act, așa cum avea să devină, actualizat, la Generația 80, în mod sigur ca o latență: de aici și misterioasa afinitate de profunzime, de mulți analiști și teoreticieni relevată, dintre traducere și poezie. Și vom vedea că aparent nevinovata, aparent simplul alint poetic nichitian "limbă poezească" enunță implicit un adevăr istoric, important pentru demonstrația de față.
Anume că Generația 80 făcea, tocmai, o trecere (dacă nu un salt) de la monolingvismul literar modernist, potrivit căruia poezia însăși, de fapt esteticul însuși este o limbă, și nu oarecare, o limbă între altele, ci principala limbă, singura limbă, autentica limbă a logosului uman, deci de la hipermodernismul poetic înțeles și practicat ca monolingvism literar, în care principala și singura limbă erau, cum spuneam, intern și intensiv, însăși literatura și poezia, și ca monocultură estetică (esteticul ca monocultură superioară) - altfel spus, așa cum vom vedea, ca inserție istorică, de la hipermodernismul reactiv, de la paradoxala și, tocmai, relativ intraductibila situațional-cultural contra-politică a "autonomiei esteticului" - la un plurilingvism intralingvistic (sau intraidiomatic) și cultural, prin care literatura (poezia) deveneau, din limba unică a Ființei, nu doar o limbă între altele, ci limba traducerii celorlalte limbi, un mediu și un cîmp de traducere a celorlalte limbi istorice și "istoriale", mediu și cîmp imanent Babelului (Babelul fiind imanența însăși), dar în care se putea efectua, tocmai, punerea în traducere și comunicare (conflictuală, deci tropică: "figurile de stil" ca negocieri conflictuale, ca tentative și contratentative de anexare, de "înghițire" și, inevitabil, de rezistență) a tuturor limbilor contingente.
3
Ceea ce fac, ceea ce încerc, ceea ce mai mult, poate, îmi propun, proiectez să fac aici este, inconștient, să mă eliberez, să port o luptă de eliberare. A cui de ce/cine? A mea/noastră, ca "sine" istoric, de/din/de sub niște concepte la fel (sau poate chiar mai) istorice.
A revizita propriul "sine istoric" de Generație 80 din perspectiva traducerii, generalizată atît extern-sociologic (lecturi, formare), cît și intern-poietic, ca "stil" și practică poetică, generatoare de (relative, dar tocmai de aceea intens epistemice, chestionante) intraductibile contextuale, cultural-istorice, ascunde, poate, o ambiție, un proiect critic mai mare și, tocmai de aceea, (aproape) de nemărturisit (inclusiv mie însumi: inconștient deci): acela de a ataca niște mari concepte critico-istorice instrumentalizate, prin care Generația 80 s-a "extradus" și s-a eliberat cultural-ideologic, ajutîndu-se de ele, de forța lor de tracțiune și de puterea lor de extragere, ca de niște pîrghii, pentru a se "mondializa" evadînd din suprapusele închisori ale epocii. Dar în care, odată evadarea, să spunem, reușită, dar mai ales închiderea, rezolvată, dizolvată istoric (pentru a se perpetua, a se metamorfoza, a se "traduce" în noi veșminte istorice), Generația 80 a rămas prizonieră "peste mode și timp", și care, în felul acesta, o țin prizonieră în niște vremuri revolute, depășite de "vremuirea" însăși, condamnînd-o la istorie literară și la o lipsă patentă de actualitate, de continuitate, de, la rîndul ei, metamorfozare.
Ideea de traducere poate "traduce" trans-istoric (ceea ce nu înseamnă deloc supra-istoric: așa ceva nu există) Generația 80.
În primul rînd, deci, prin această revizitare, sub "umbrela" și cu ajutorul "cheii" ideii de traducere, este vorba de o revizitare retro-proiectivă și retro-versivă a unor concepte-unealtă și cheie (cheie: închidere/deschidere, decriptare/criptare, înmormîntare), în toată ambivalența și duplicitatea lor eliberare/prizonierat (ne-au eliberat în acea actualitate, dar continuă să ne țină captivi în actualitățile ulterioare, ținîndu-ne închiși doar în acele vremuri) intra-generaționale, de auto-traducere ideologic-culturală, ale Generației 80 precum cele de intertextualitate și de postmodernism (și poate chiar cel mult mai amplu, mai dur de ironie) din perspectiva traducerii, această oglindă stendhaliană pe care încerc să o plimb de-a lungul realității și, mai ales, să o înfig în realitate, să despic realitatea cu ea pentru a-i reda, de fapt, locul și rolul de inter-față intimă, simetrică (spate-în-spate), a lucrurilor "în sine" (în "sinea" lor, lucrurile, pe o față, se oglindesc deformant-traductiv, în vreme ce pe fața cealaltă se reformulează obscur, eliberator).
Prin ideea de traducere, vreau, poate, să eliberez Generația 80 de sub tutela unor concepte instrumentale pe atunci eliberatoare, azi, păgubitoare, încarcerante, precum intertextualitatea și postmodernismul. Pe de altă parte, pot spune că Generația 80 este, pentru mine, nu numai ținta acestei "operații speciale", ci și instrumentul, "arma" unei critici, adică a unei operațiuni de istoricizare a amintitelor concepte.
Deci de la monoligvismul literar-estetic al reluării și exacerbării (concurențial-izbăvitoare: "să fim mai barbieni de Ion Barbu și mai blagieni decît Lucian Blaga, sîntem salvatorii lor" pare a fi fost sloganul de luptă al Generației 60) a modernismului liric românesc interbelic după realismul socialist (și în paralel cu acesta), potrivit căruia singura limbă este literatura, adică esteticul ("autonomia esteticului" avînd particularitatea - istorică - de a fi fost o politică, o armă politică, regresivă, baricadantă însă), Generația 80 face trecerea spre (dacă nu chiar la) ceea ce s-ar putea numi plurilingvism intralingvistic sau pluriglotism intraidiomatic: părăsește "literatura" și începe să practice "traducerea", să scrie traductiv, adică plurilingv sau, în limbajul epocii, intertextual și postmodern.
Sfîrșitul comunismului românesc începea, așadar, cu ieșirea din hiperestetismul românesc (sau metafizică liiterară), cu reformularea ideii de literatură (intensificat: de poezie) ca traducere, ca Babel irezolvabil, ca navetă între simultane. Textul poetic devenea un cîmp al acestei navete neîncetate, un cîmp prin el însuși al unei esențiale simultaneități, deci con-temporaneități intensive (încercam să fim con-temporani cu o lume care nu era, de fapt, decît co-temporană cu noi: în acelaași timp, dar fără nicio - dorință de - legătură cu noi; forțam un amor). Traducerea presupune contemporaneizarea, simultaneizarea. Retro-istoria personală a literaturii române, proprie Generației 80, îi alătura, în cea mai fină și mai tare articulație a ei, pe Caragiale cu Bacovia, de pildă, "traducătorul" cel mai apropiat ale acestei sinteze fiind Nichita Stănescu, în tandem discret, dar persistent, cu Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Gellu Naum, în mai mică măsură (din păcate) Petre Stoica. Întreaga practică poetică a Generației 80, "poemul ei colectiv" ar putea fi imaginat ca un Canto al lui Pound sau ca o "țară pustiită" a lui T.S. Eliot (care era foarte intens folosit mai cu seamă teoretic). "Cutia de unelte" sau "arsenalul" Generației 80 era, așa cum și trebuie, încropit, bricolat, adunat din ce se găsea, istoric, la îndemînă și putea fi folosit pentru a sparge zidul încarcerărilor în anacronisme istorice și a ieșirii într-o actualitate (care la rîndul ei avea să devină, inevitabil, o închisoare). De unde, ca o cheie, și titlul meu tîrziu (prea tîrziu, postum, practic, ca orice salvare): Cu Orice e posibil, referitor deopotrivă la scopuri ("orice e posibil", orice trebuie să fie posibil: eliberarea cîmpului posibilelor) și mijloace ("cu orice" te poți elibera, te poți construi, dacă vrei...). Pentru Generația 80, intertextualitatea și postmodernismul (nu voi spune, aici, nimic despre textualism, care a fost utilizat de către toată lumea, intra/extra Generație, mai ales infamant, reductiv...) au fost o arcă a lui Noe, condamnată însă, apoi, să nu mai poată acosta nicăieri, să vagabondeze pe mările istoriei, purtîndu-și salvarea cel mult către viitor...
Mai urmează. Abia am început să mă joc. Să vedem unde ajungem. Într-un port? Pe o altă mare? Scrisul te poartă din poartă în poartă. Măcar să-mi scot prietenii, colegii, co-scriptorii la plimbare, la aer, în vîntul (vînturile) istoriei. Poate aceasta este călătoria pentru care mă tot pregătesc, mă tot antrenez...
1
Între 3 și 7 octombrie 2022 s-a desfășurat (online) a VIII-a ediție a Atelierelor FILIT pentru traducători, organizate de Muzeul Național al Literaturii Române Iași în colaborare cu Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. În ultima zi, vineri, 7 octombrie, după Florin Bican, Carmen Mușat, Bogdan Crețu, Radu Vancu și Doris Mironescu (în zilele precedente), am susținut o prelegere-atelier cu titlul "Traducînd Generația 80", avînd ca aplicație, sau punct de pornire, cunoscutul poem al lui Alexandru Mușina, "Budila-Express". Transcriu mai jos principalele însemnări pe baza cărora le-am vorbit traducătorilor străini de literatură română participanți anul aceste la Ateliere. Îi mulțumesc, o dată în plus, Monicăi Joița pentru calma, calda și generoasa moderare a acestor întîlniri de lucru ale traducătorilor.
Pentru că, într-adevăr, nu de niște lecții e vorba, ci de niște întîlniri și de ceea ce în "vechiul regim" se numea "cursuri de perfecționare", breasla traducătorilor - cu asta mi-am început prelegerea - aflîndu-se astăzi într-o etapă de autonomizare și de auto-organizare, inclusiv pedagogică și, cum spuneam, de perfecționare și de profesionalizare, manifestată în primul rînd printr-o emancipare față de formările traductoriale din mediul universitar: traducătorii se pregătesc singuri, de sine stătător, unii cu alții, în primul rînd întîlnindu-se în jurul unor teme larg culturale, tangente sau transversale traducerii ca atare, niciodată strict lingvistic însă - traducerea nu se reduce la limbă.
Le-am mărturisit, apoi, colegilor mei că tema aleasă, deși este vorba de un fenomen (Generația 80) din care eu însumi fac parte, nu mi s-a impus ca o evidență imediat, din primul moment, atunci cînd îmi căutam subiectul de discuție. Întotdeauna, le-am spus, "propriul", "familiarul", "apropiatul" este lăsat nu numai în urmă, ci și dat la spate, ca pentru a-ți asigura, tocmai, spatele și a putea, astfel asigurat, să privești și să mergi mai departe, să evaluezi alteritatea (prieten? dușman?) întemeindu-te tocmai pe acest "spate" familiar, care, în cazul meu, este, cum spuneam, pentru totdeauna, Generația 80. Pe care, nu-i așa, în mod vital o "uit", am "uitat-o", am "trădat-o".
Printr-o adevărată mișcare personală de revoluție, iată-mă așadar în fața unei anamneze și a unui prilej de obiectivare, de "insolitare" și chiar de "stranierizare" a "familiarului", de readucere a lui, thetic, în fața ochilor și în discuție, în logos, la vorbă. Ocol care nu se poate însă efectua, realiza, fără, implicit, un nou văz la noua revedere, o nouă vedere, o nouă privire, o nouă perspectivă asupra "refulatului" astfel re-descoperit ca obiect (cînd el de fapt acționează mai mult "subiectal").
Or, această nouă perspectivă asupra Generației 80 este, tocmai, traducerea, sau ceea ce am numit traductivul. Care reprezintă, pentru mine în relația cu "propriul" Generației 80, o revelație-noutate în două trepte: nu numai cum să facem să traducem și cum să traducem, contextul, pragmatic, situat, în primul rînd poezia Generației 80 (ceea ce am încercat să fac în jurul poemului "Budila-Express", prin niște "note de subsol" istoric-explicative), ci și (poate mai ales) o nouă înțelegere, o nouă privire asupra poeziei Generației 80 ca deja, în sine, infuzată de ideea practică a traducerii: scrisul optzecist ca plural, plurilingv, traductiv în sine și ca atare.
Din pricina adevăratului agism (discriminare pe motive de vîrstă, biologic-personală și/sau culturală) de care ascultă, supus, sistemul editorial global, Generația 80 a ieșit din cadru, a căzut în afara interesului traductiv, nu este, prin urmare, tradusă (sau foarte puțin, nesemntificativ, nemarcant și neremarcabil). Dar ea a inclus, aproape inconștient - adică practic - traducerea, traductivul, în practica sa literară, traducerea i-a fost imanentă, și iată deja un prim paradox, acela de a fi niște traductivi netraduși. Căci, nu-i așa, cum se poate traduce traducerea (ca principiu cultural practic)? Ei bine, potrivit remanentei, inerțialei vulgate (o "traducere" inconștientă de sine!) metafizice culturale, nu se poate. Doar "originalele" se traduc, iar Generația 80 a fost de mult, dintotdeauna, deja, acuzată de lipsă de "originalitate". Cum ar putea fi ea tradusă cînd, în cazul ei, nu e, nu-i așa, nimic de tradus? Cînd tocmai traducerea, pluringvismul extins cultural, circulația între, naveta (cuvînt atît dc plin și de greu pentru ea) îi este specifică?
Generația 80 este o generație de trecere, de cotitură, în ea și prin ea se operează, ca amestec însă, ieșirea la mare și vărsarea în mare, în marea literatură și în largul lumii. Generația 80 a "făcut podul", ceea ce o caracterizează fiind tocmai acest atletism echilibristic, contorsionist chiar, între epoci și lumi. Și-și + între.
În sine și ca atare, perspectiva traductivă asupra culturii este esențială și substanțială, doar aparent derivată și relativă. Mai mult, dar și mai curajos și mai ocult spus: tocmai ca derivată și relativă este perspectiva traductivă, ceea ce în Totul trebuie tradus am numit noua paradigmă, esențială și substanțială. Esențele apar, substanțele se creează.
Perspectiva traductivă asupra Generației 80 provine, este extrasă și retro-proiectată asupra acesteia tocmai din sînul ei. Tocmai ca membru nu neapărat imediat, evident reprezentativ al Generației 80 am ajuns, eu însumi, la traducere (practic și teoretic, dar poate chiar, cel puțin îmi propun, poietic).
Și asta în primul rînd faptic, factologic, exterior: Generația 80 a fost posibilă (și) datorită traducerilor, cenzurate (mai bine spus: atent controlate și încadrate) dar abundente, din anii 1970, și calității învățămîntului universitar, adică a unor profesori formați, tocmai, în relație și uneori prin reacție în primul rînd la structuralism (cu derivațiile lui poetico-semiotice), al cărui pivot l-a constituit, așa cum se știe, liungvistica și lingvisticul, ceea ce post-structuraliști precum Jacques Derrida aveau să denunțe prin termenul de logocentrism (pe care nu numai el, dar el în primul rînd, avea să îl depășească generalizîndu-l). Un cerc se închide, adică se regăsește și se declară la suprafață, după ce va fi parcurs subteran istoria: continuitatea traductiv non-evidentă "French Theory"-Generația 80 (pe care, iată, o performez).
Pentru Generația 80, includerea și "operaționalizarea" principiului traducerii în/ca practică literară a fost ceva natural, a venit de la sine. La momentul respectiv însă, în imediatul istoric, ca actualitate distinctivă și ca distingere în cadul actualității, traductivul a fost mascat, disimulat, invizibilizat, "inconștientizat", practicat pe de o parte prin extindere și chiar generalizare, pe de altă parte, cum spuneam, practic, prin practicare și non-teoretizare ca atare, ci doar mascat, sub acoperirea unui termen-concept ideologic de luptă, de război cultural aparținînd actualității, contemporaneității înseși, el însuși preluat, apucat, prins de fapt, nu numai ca un mîner, ci și ca un colac de salvare, sau mai exact de extragere și de trecere dintr-o anumită actualitate (restrînsă, captivă) în alta (deci, în fapt, de intersectare și de hibridare pluritemporală co-temporană, de distingere prin aprop[r]iere-distanțare): postmodernismul.
2
Traducerile au fost esențiale și inerente pentru Generația 80, dar au fost puțin utilizate pentru o analiză de fond, pertinentă și mai cu seamă înnoitoare, creatoare, atît în contemporaneitate, cît și în ulterioritate, atît de către voci critice din afară, cît și de către protagoniștii înșiși, "orbi", așa cum este orice con-temporaneitate, la ei înșiși. Lecturile de traduceri și elaborarea unor practici literare, mai cu seamă poetice, "traductive", care, adică, să includă ceea ce pe atunci, în epocă, sub umbrela ideologic-culturală a postmodernismului, se numea intertextualitate, care să practice, altfel spus, ca scriitură și stil, traducerea, adică deschiderea, preluarea, transferarea și, mai ales, transformarea tropică, "asimilarea" și aproprierea creatoare, "deformantă", au făcut ca, poate, principalul macro-trop, meta-"figură de stil", cadru și structură, să fie traducerea, invizibilă, prin urmare, cadru fiind, practicanților înșiși. Care traduceau prin simplul fapt că mai ales se traduceau pe ei înșiși - asumat, subiectivat, ne traduceam, scriind poezie, pe noi înșine - în "limba" culturală a epocii: adeziune și participare electiv-proiectivă, voință de dez-enclavizare, de trans-punere și tra-ducere de sine.
Generația 80 scria poezie nu atît pentru a traduce, ci, formată prin traduceri fiind, mai ales ca să se traducă în limba epocii, care deja, în ea însăși, nu era una, una singură (precum limba unică de Partid și de Stat, care, ca "limbă de lemn", includea, presupunea ea însăși, în mod obiectiv ironic, traducerea), un monolingvism cultural, ci, tocmai, un poliglotism cultural, o permanentă navetă traductivă, un Babel în act. Generația 80 scria babelic, adică obiectiv traductiv, pentru a-și afirma, prin retro-traducere proiectivă de sine, apartenența, includerea, proiectarea în Babelul epocii, pe care își propunea, astfel, să-l înbogățească, să-l amplifice și intensifice, să-l maximizeze, la care își propunea, tocmai scriind, să participe, "înnebunindu-l", împingîndu-l spre o limită practic inexistentă: Babelul și atitudinea traductivă, de traducere, sînt deschiderea însăși, infinitul cultural însuși. Pe care, reiau, repet, poeții Generației 80 îl transpuneau, practicîndu-l la micro-nivelul scriiturii, al versului însuși: scriau poezie "reflectînd", preluînd și, astfel, adăugîndu-i-se, Babelul epocii. Or, niciodată un Babel, adică o multiplicare de limbaj, nu este prea mare: incompletitudinea și multiplicarea însăși.
Includ deci, ca perspectivă critică și grilă de lectură (mai ales) a (poeziei) Generației 80 traducerea ca act literar, ca practică literară invizibilă, inconștientă ei înseși dat fiind că activă în calitate de cadru și de structură. Am putea spune: ideea de traducere ca adevăratul "transcendental istoric" salvator al Generației 80.
Delirez? Bineînțeles: cum altfel să creezi? Intru în rezonanță cu "sinele" meu istoric (defunct).
Pe de altă, din afară și ulterioritate privind lucrurile, traductivitatea ca practică literară, ca motor imanent al poeticității Generației 80, a devenit (aproape) intraductibilă, un intraductibil istoric, însă, în plus, adică plin și de opacități pur contextuale, contingente. Intraductibil, așadar, nu doar literar, ci și istoric, contextual, mai ales pentru o practică literară în luptă literară (dublă logică combinată: și luptă, și literară - cvadratura cercului) cu o realitatea percepută ca o imensă ficțiune nereușită, criminal-încropită, ucigaș-amatorească, stupid-ambițioasă, totalitară tocmai pentru că încropită, cum era statul ceaușist, național-comunismul românesc, fantasmata și deliranta "a treia cale" între Occident și Eurasia (cum își spune, proiectiv-deziderativ, ea însăși, azi: decăderea și regresia, sau poate de fapt denudarea actuală a Rusiei se manifestă și prin simptomul acestei "ceaușizări" putiniste tîrzii, sau cum o fantasmată supra-putere precum Rusia se manifestă asemenea micii puteri intermediare care era România sub Ceaușescu). Cu realitate ca ficțiune proastă, nereușită, ca literatură de consum istoric se lupta literatura 80.
Intraductibilului traductivității imanente a poeziei Generației 80 i se adăuga, așadar, pentru ulterioritate, adică pentru azi, un intraductibil situațional, de situație și de situare (față de situația propriu-zisă, în primul rînd). Care era așadar situația în care ne aflam situați și față de care ne poziționam tocmai scriind și scriind tocmai astfel? Iată ceea ce am încercat să desfășor în partea propriu-zis practică, aplicată, a atelierului de traducere susținut sub auspiciile FILIT din 7 octombrie pornind de la (și întorcîndu-ne la) poemul "Budila-Express" al lui Alexandru Mușina.
La sfîrșitul anilor 1970, cînd Generația 80 deja exista, deja se manifesta, iar Nichita Stănescu exercita o fascinație, ambiguă însă certă, asupra Generației 80, acesta își spusese, la un moment dat, memorabil, ca poet, "poliglot de limba română": "Știu de 7 ori limba română, sunt poliglot de limba română și știu de 20 de ori limba poezească și am tendința de a o perfecționa, de a o face lucioasă, de a o face perfectă". Poezia este așadar în ea însăși un poliglotism, traductivitate dacă nu neapărat în act, așa cum avea să devină, actualizat, la Generația 80, în mod sigur ca o latență: de aici și misterioasa afinitate de profunzime, de mulți analiști și teoreticieni relevată, dintre traducere și poezie. Și vom vedea că aparent nevinovata, aparent simplul alint poetic nichitian "limbă poezească" enunță implicit un adevăr istoric, important pentru demonstrația de față.
Anume că Generația 80 făcea, tocmai, o trecere (dacă nu un salt) de la monolingvismul literar modernist, potrivit căruia poezia însăși, de fapt esteticul însuși este o limbă, și nu oarecare, o limbă între altele, ci principala limbă, singura limbă, autentica limbă a logosului uman, deci de la hipermodernismul poetic înțeles și practicat ca monolingvism literar, în care principala și singura limbă erau, cum spuneam, intern și intensiv, însăși literatura și poezia, și ca monocultură estetică (esteticul ca monocultură superioară) - altfel spus, așa cum vom vedea, ca inserție istorică, de la hipermodernismul reactiv, de la paradoxala și, tocmai, relativ intraductibila situațional-cultural contra-politică a "autonomiei esteticului" - la un plurilingvism intralingvistic (sau intraidiomatic) și cultural, prin care literatura (poezia) deveneau, din limba unică a Ființei, nu doar o limbă între altele, ci limba traducerii celorlalte limbi, un mediu și un cîmp de traducere a celorlalte limbi istorice și "istoriale", mediu și cîmp imanent Babelului (Babelul fiind imanența însăși), dar în care se putea efectua, tocmai, punerea în traducere și comunicare (conflictuală, deci tropică: "figurile de stil" ca negocieri conflictuale, ca tentative și contratentative de anexare, de "înghițire" și, inevitabil, de rezistență) a tuturor limbilor contingente.
3
Ceea ce fac, ceea ce încerc, ceea ce mai mult, poate, îmi propun, proiectez să fac aici este, inconștient, să mă eliberez, să port o luptă de eliberare. A cui de ce/cine? A mea/noastră, ca "sine" istoric, de/din/de sub niște concepte la fel (sau poate chiar mai) istorice.
A revizita propriul "sine istoric" de Generație 80 din perspectiva traducerii, generalizată atît extern-sociologic (lecturi, formare), cît și intern-poietic, ca "stil" și practică poetică, generatoare de (relative, dar tocmai de aceea intens epistemice, chestionante) intraductibile contextuale, cultural-istorice, ascunde, poate, o ambiție, un proiect critic mai mare și, tocmai de aceea, (aproape) de nemărturisit (inclusiv mie însumi: inconștient deci): acela de a ataca niște mari concepte critico-istorice instrumentalizate, prin care Generația 80 s-a "extradus" și s-a eliberat cultural-ideologic, ajutîndu-se de ele, de forța lor de tracțiune și de puterea lor de extragere, ca de niște pîrghii, pentru a se "mondializa" evadînd din suprapusele închisori ale epocii. Dar în care, odată evadarea, să spunem, reușită, dar mai ales închiderea, rezolvată, dizolvată istoric (pentru a se perpetua, a se metamorfoza, a se "traduce" în noi veșminte istorice), Generația 80 a rămas prizonieră "peste mode și timp", și care, în felul acesta, o țin prizonieră în niște vremuri revolute, depășite de "vremuirea" însăși, condamnînd-o la istorie literară și la o lipsă patentă de actualitate, de continuitate, de, la rîndul ei, metamorfozare.
Ideea de traducere poate "traduce" trans-istoric (ceea ce nu înseamnă deloc supra-istoric: așa ceva nu există) Generația 80.
În primul rînd, deci, prin această revizitare, sub "umbrela" și cu ajutorul "cheii" ideii de traducere, este vorba de o revizitare retro-proiectivă și retro-versivă a unor concepte-unealtă și cheie (cheie: închidere/deschidere, decriptare/criptare, înmormîntare), în toată ambivalența și duplicitatea lor eliberare/prizonierat (ne-au eliberat în acea actualitate, dar continuă să ne țină captivi în actualitățile ulterioare, ținîndu-ne închiși doar în acele vremuri) intra-generaționale, de auto-traducere ideologic-culturală, ale Generației 80 precum cele de intertextualitate și de postmodernism (și poate chiar cel mult mai amplu, mai dur de ironie) din perspectiva traducerii, această oglindă stendhaliană pe care încerc să o plimb de-a lungul realității și, mai ales, să o înfig în realitate, să despic realitatea cu ea pentru a-i reda, de fapt, locul și rolul de inter-față intimă, simetrică (spate-în-spate), a lucrurilor "în sine" (în "sinea" lor, lucrurile, pe o față, se oglindesc deformant-traductiv, în vreme ce pe fața cealaltă se reformulează obscur, eliberator).
Prin ideea de traducere, vreau, poate, să eliberez Generația 80 de sub tutela unor concepte instrumentale pe atunci eliberatoare, azi, păgubitoare, încarcerante, precum intertextualitatea și postmodernismul. Pe de altă parte, pot spune că Generația 80 este, pentru mine, nu numai ținta acestei "operații speciale", ci și instrumentul, "arma" unei critici, adică a unei operațiuni de istoricizare a amintitelor concepte.
Deci de la monoligvismul literar-estetic al reluării și exacerbării (concurențial-izbăvitoare: "să fim mai barbieni de Ion Barbu și mai blagieni decît Lucian Blaga, sîntem salvatorii lor" pare a fi fost sloganul de luptă al Generației 60) a modernismului liric românesc interbelic după realismul socialist (și în paralel cu acesta), potrivit căruia singura limbă este literatura, adică esteticul ("autonomia esteticului" avînd particularitatea - istorică - de a fi fost o politică, o armă politică, regresivă, baricadantă însă), Generația 80 face trecerea spre (dacă nu chiar la) ceea ce s-ar putea numi plurilingvism intralingvistic sau pluriglotism intraidiomatic: părăsește "literatura" și începe să practice "traducerea", să scrie traductiv, adică plurilingv sau, în limbajul epocii, intertextual și postmodern.
Sfîrșitul comunismului românesc începea, așadar, cu ieșirea din hiperestetismul românesc (sau metafizică liiterară), cu reformularea ideii de literatură (intensificat: de poezie) ca traducere, ca Babel irezolvabil, ca navetă între simultane. Textul poetic devenea un cîmp al acestei navete neîncetate, un cîmp prin el însuși al unei esențiale simultaneități, deci con-temporaneități intensive (încercam să fim con-temporani cu o lume care nu era, de fapt, decît co-temporană cu noi: în acelaași timp, dar fără nicio - dorință de - legătură cu noi; forțam un amor). Traducerea presupune contemporaneizarea, simultaneizarea. Retro-istoria personală a literaturii române, proprie Generației 80, îi alătura, în cea mai fină și mai tare articulație a ei, pe Caragiale cu Bacovia, de pildă, "traducătorul" cel mai apropiat ale acestei sinteze fiind Nichita Stănescu, în tandem discret, dar persistent, cu Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Gellu Naum, în mai mică măsură (din păcate) Petre Stoica. Întreaga practică poetică a Generației 80, "poemul ei colectiv" ar putea fi imaginat ca un Canto al lui Pound sau ca o "țară pustiită" a lui T.S. Eliot (care era foarte intens folosit mai cu seamă teoretic). "Cutia de unelte" sau "arsenalul" Generației 80 era, așa cum și trebuie, încropit, bricolat, adunat din ce se găsea, istoric, la îndemînă și putea fi folosit pentru a sparge zidul încarcerărilor în anacronisme istorice și a ieșirii într-o actualitate (care la rîndul ei avea să devină, inevitabil, o închisoare). De unde, ca o cheie, și titlul meu tîrziu (prea tîrziu, postum, practic, ca orice salvare): Cu Orice e posibil, referitor deopotrivă la scopuri ("orice e posibil", orice trebuie să fie posibil: eliberarea cîmpului posibilelor) și mijloace ("cu orice" te poți elibera, te poți construi, dacă vrei...). Pentru Generația 80, intertextualitatea și postmodernismul (nu voi spune, aici, nimic despre textualism, care a fost utilizat de către toată lumea, intra/extra Generație, mai ales infamant, reductiv...) au fost o arcă a lui Noe, condamnată însă, apoi, să nu mai poată acosta nicăieri, să vagabondeze pe mările istoriei, purtîndu-și salvarea cel mult către viitor...
Mai urmează. Abia am început să mă joc. Să vedem unde ajungem. Într-un port? Pe o altă mare? Scrisul te poartă din poartă în poartă. Măcar să-mi scot prietenii, colegii, co-scriptorii la plimbare, la aer, în vîntul (vînturile) istoriei. Poate aceasta este călătoria pentru care mă tot pregătesc, mă tot antrenez...