E un păcat, ți se poate face vreo vină din faptul că vrei să respiri deși aerul este irespirabil, și poate chiar nu e aer? Și este oare o dovadă de slăbiciune, de inconsistență, dacă abia cînd treci de la lipsa de aer la aer (și aere) îmbîcsit(e) te îneci, te sufoci?
Despre generația mea, supraeul meu istoric, scriu poeme, îmi visez generația și neîncetat o scriu, îmi scriu și îmi proiectez generația, nu mi-o amintesc. Raportul cu ea, cu ei, nu este la trecut, de reamintire. Ci de posibilitate, de necesitate, de obligație și de datorie a posibilității. Generația mea, care va veni, care stă să vină...
(pornind de la o anchetă a revistei Apostrof)
1
Generația 80 a fost (deci, pentru istorie, este, rămîne) rezultatul acumulării, al constituirii unei anumite mase critice politico-culturale: epuizarea culminativă a național-comunismului românesc, cu toate regresivitățile lui anti-internaționaliste și chiar anti-stînga ("anticomunismul" intra-comunist: dialectică auto-sacrificială binecunoscută a avangardelor, care se hrănesc autofagic din ele însele), dublată specific, pe de o parte, de osificarea dominației, de non-primenirea establishment-ului politico-literar, de blocarea transferului de putere și a circulației inter-generaționale, și, pe de altă parte, de deschiderile, atîtea cîte erau, din învățămîntul universitar umanist: traducerile, inclusiv, deși destul de de-politizat, de teorie. Aceasta ar fi, rapid spus, situația pharmakonică care în același timp a obligat, a necesitat apariția ca fenomen de micro-masă (în rîndul elitelor) a Generației 80, și a încercat s-o blocheze, înscriindu-i, într-un mod care încă se cere descifrat și dezbătut, blocajul în ADN, ca orizont istoric intern. Cum spun într-un poem recent, "dușmanul este cea mai mare capcană". Deci era vorba, să nu ne facem iluzii și false pudori, de putere, de fluiditatea circulației puterii. Pe care nici pînă azi, cînd a dispărut, Generația 80 nu a luat-o, nu o exercită!
2
Imaginea mea despre mine în cadrul Generației 80 este aceea a ultimului geamăn, născut, ieșit pe lume la urmă, în același timp, dar o secundă după ceilalți. De-asta, practic, începuturile mele în cadrul Cenaclului de Luni sînt marcate de tăcere și de voința de remaniere, de ceea ce pînă la saturație și poncif comod, în ceea ce mă privește, s-a numit "meta-poezia" poeticii mele: poezia erau ceilalți, frații istorici imediat mai mari...
3
În contemporaneitatea noastră strictă, ne clasificam geografic și, asociat-derivat, stilistico-tipologic, percepîndu-ne ca bogăție și varietate internă: cele două ramuri, Litere și Filosofie-Sociologie-Psihologie, ale Cenaclului de Luni (Coșovei, Iaru, Stratan, Mușina, Bucur, Madi, Cărtărescu, Ștefoi, Vișniec, Vlasie, Padina, Daniel Pișcu, Radu Călin Cristea, Doru Mareș - sper să nu fi uitat pe nimeni, dar și, imediat apoi, Nedelciu, Crăciun, Iova), apoi Clujul (Ion Mureșan, Marta Petreu și... și...), Iașiul (Antonesei, Vasiliu, Danilov, puțin, imediat mai tîrziu Luca Pițu, Dan Petrescu, Sorin Antohi și... și...), Timișoara (Monoran, Tolcea, Mihăieș), apoi nemții, ungurii... Acum, practic, nu mai sîntem, cei mai buni dintre noi au murit. Optzecismul a rămas (în) istorie. Cei care mai sîntem mai sîntem optzeciști doar cu numele de "domnișoare", nu știu cît încă persistent sub diferitele nume de "familie", ale "mariajelor" prin care vom fi trecut. Cel mai corect ar fi să spunem că avem nume compuse, cu "liniuță", de genul 80-2000 sau 80-60, 80-30 etc.
4
Cel mai mult, cel mai puternic s-a afirmat Generația 80 în poezie și proză. Și puțin în teatru. Și foarte puțin în eseu. Și mai deloc în critică (cu excepția lui Ion Bogdan Lefter și a lui Mircea Mihăieș): cele mai multe demisii și "morți nenaturale" aici, în critică, s-au produs. Și, să nu uităm, extra-literar, formativ-umanist, instituțional, mai rar pomenit dar poate fundamental, școala: Brașov, Mușina, Crăciun. Un fenomen aparte.
5
Ca să fim preciși, critica literară intra-anti-sistem - adică literalmente disidentă - ne-a susținut. Critica este și azi, la fel ca și ieri, pur contemporaneistă, adică foarte puțin istorică și mai curînd anacronistă (ca să nu spun anacronică: critica, practic, a dispărut în general ca instanță). În măsura în care sîntem analizați istoric, nu anacronic (retroproiectiv), am fi evaluați cît de cît corect. Dar încă foarte, foarte subțire, foarte puțin și foarte ideologic. Prag politic care trebuie depășit prin includere, adică dialectic. Deci nu consider că sîntem corect evaluați încă. Mai e de lucru, și poate că noi înșine ar trebui să lucrăm, să "întindem o mînă", dar alta, nu tot aceeași. Simt tot mai mult nevoia să mă "joc" cu propria Generație, să încerc o "descarcerare" sau o "extragere" a ei din ceea ce, în epocă, a salvat-o, dar azi, poate, mai mult o încurcă și o ține captivă (postmodernismul, de pildă).
6
Am fost anti-canon, am obținut ce voiam: non-canonizarea! Cît despre Mircea Cărtărescu, canonizarea lui a fost operată prin (auto)extragerea din Generația 80, prin decontextualizare, deci, cît se poate de coerent, în mod anti-optzecist. Am fost o generație de tranziție, ambiguă, cu un picior într-o lume și cu celălalt în alta, opusă, ceea ce ne-a rupt, literalmente. Cu un rol estetico-politic de trecere, astfel încît, oricît de neplăcută, non-canonizarea noastră mi se pare logică. Deși mi se pare că există, în cazul cîtorva nume, un început de (contra)canonizare: Mariana Marin, de exemplu. Noi am (între)deschis ușa, am pus, chiar dacă poate doar cu vîrful, "piciorul în prag", și asta ne-a cheltuit, ne-a epuizat, făcîndu-ne să dispărem exact cînd ar fi trebui să domnim, să dominăm. Presiunea dintre ușă și zid ne-a strivit. Dar chiar asta ă să dominăm - ne doream, pe atunci? Rolul nostru, atunci ca și acum, este mai curînd unul de ariergardă ironică: anti-ideologic (începînd cu ideologia extremismului estetist literar). Decimați, exact ceea ce eram la începuturi nu mai putem fi/face acum: masă critică. Am făcut loc avangardelor, am deblocat ușa, dar nu pentru noi. Azi, cînd totul este deschis și pare dat deschis, ușa, poarta care a fost/este Generația 80 pare minusculă, oarecare, factice. Iluzie optică. Din noi supraviețuiește, poate, im-personal, o funcție: aceea, repet, a ironiei care dă spațiu, oferă marjă, lasă loc. Noi mai mult asta am făcut, nereușind să și ocupăm, să mobilăm istoric acel spațiu, transformîndu-l în mediu formator. Rămînem o ambianță, un (micro)climat. Dar, repet, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem despre "noi înșine" este: nu asta voiam? Aer de diamant, Cinci dintre mulți alții? Locuim, la locul nostru, în spațiul de noi creat, pentru mulțime și diversitate, n-ar fi o nebunie să vrem să îl umplem, să epuizăm, dictatorial, locul, mai ales așa dispăruți cum sîntem, deci spectral, bîntuind ca niște fantome? Noi sîntem mai curînd locul decît locuitorii (a căror menire este să se înlocuiască).
Despre generația mea, supraeul meu istoric, scriu poeme, îmi visez generația și neîncetat o scriu, îmi scriu și îmi proiectez generația, nu mi-o amintesc. Raportul cu ea, cu ei, nu este la trecut, de reamintire. Ci de posibilitate, de necesitate, de obligație și de datorie a posibilității. Generația mea, care va veni, care stă să vină...
(pornind de la o anchetă a revistei Apostrof)
1
Generația 80 a fost (deci, pentru istorie, este, rămîne) rezultatul acumulării, al constituirii unei anumite mase critice politico-culturale: epuizarea culminativă a național-comunismului românesc, cu toate regresivitățile lui anti-internaționaliste și chiar anti-stînga ("anticomunismul" intra-comunist: dialectică auto-sacrificială binecunoscută a avangardelor, care se hrănesc autofagic din ele însele), dublată specific, pe de o parte, de osificarea dominației, de non-primenirea establishment-ului politico-literar, de blocarea transferului de putere și a circulației inter-generaționale, și, pe de altă parte, de deschiderile, atîtea cîte erau, din învățămîntul universitar umanist: traducerile, inclusiv, deși destul de de-politizat, de teorie. Aceasta ar fi, rapid spus, situația pharmakonică care în același timp a obligat, a necesitat apariția ca fenomen de micro-masă (în rîndul elitelor) a Generației 80, și a încercat s-o blocheze, înscriindu-i, într-un mod care încă se cere descifrat și dezbătut, blocajul în ADN, ca orizont istoric intern. Cum spun într-un poem recent, "dușmanul este cea mai mare capcană". Deci era vorba, să nu ne facem iluzii și false pudori, de putere, de fluiditatea circulației puterii. Pe care nici pînă azi, cînd a dispărut, Generația 80 nu a luat-o, nu o exercită!
2
Imaginea mea despre mine în cadrul Generației 80 este aceea a ultimului geamăn, născut, ieșit pe lume la urmă, în același timp, dar o secundă după ceilalți. De-asta, practic, începuturile mele în cadrul Cenaclului de Luni sînt marcate de tăcere și de voința de remaniere, de ceea ce pînă la saturație și poncif comod, în ceea ce mă privește, s-a numit "meta-poezia" poeticii mele: poezia erau ceilalți, frații istorici imediat mai mari...
3
În contemporaneitatea noastră strictă, ne clasificam geografic și, asociat-derivat, stilistico-tipologic, percepîndu-ne ca bogăție și varietate internă: cele două ramuri, Litere și Filosofie-Sociologie-Psihologie, ale Cenaclului de Luni (Coșovei, Iaru, Stratan, Mușina, Bucur, Madi, Cărtărescu, Ștefoi, Vișniec, Vlasie, Padina, Daniel Pișcu, Radu Călin Cristea, Doru Mareș - sper să nu fi uitat pe nimeni, dar și, imediat apoi, Nedelciu, Crăciun, Iova), apoi Clujul (Ion Mureșan, Marta Petreu și... și...), Iașiul (Antonesei, Vasiliu, Danilov, puțin, imediat mai tîrziu Luca Pițu, Dan Petrescu, Sorin Antohi și... și...), Timișoara (Monoran, Tolcea, Mihăieș), apoi nemții, ungurii... Acum, practic, nu mai sîntem, cei mai buni dintre noi au murit. Optzecismul a rămas (în) istorie. Cei care mai sîntem mai sîntem optzeciști doar cu numele de "domnișoare", nu știu cît încă persistent sub diferitele nume de "familie", ale "mariajelor" prin care vom fi trecut. Cel mai corect ar fi să spunem că avem nume compuse, cu "liniuță", de genul 80-2000 sau 80-60, 80-30 etc.
4
Cel mai mult, cel mai puternic s-a afirmat Generația 80 în poezie și proză. Și puțin în teatru. Și foarte puțin în eseu. Și mai deloc în critică (cu excepția lui Ion Bogdan Lefter și a lui Mircea Mihăieș): cele mai multe demisii și "morți nenaturale" aici, în critică, s-au produs. Și, să nu uităm, extra-literar, formativ-umanist, instituțional, mai rar pomenit dar poate fundamental, școala: Brașov, Mușina, Crăciun. Un fenomen aparte.
5
Ca să fim preciși, critica literară intra-anti-sistem - adică literalmente disidentă - ne-a susținut. Critica este și azi, la fel ca și ieri, pur contemporaneistă, adică foarte puțin istorică și mai curînd anacronistă (ca să nu spun anacronică: critica, practic, a dispărut în general ca instanță). În măsura în care sîntem analizați istoric, nu anacronic (retroproiectiv), am fi evaluați cît de cît corect. Dar încă foarte, foarte subțire, foarte puțin și foarte ideologic. Prag politic care trebuie depășit prin includere, adică dialectic. Deci nu consider că sîntem corect evaluați încă. Mai e de lucru, și poate că noi înșine ar trebui să lucrăm, să "întindem o mînă", dar alta, nu tot aceeași. Simt tot mai mult nevoia să mă "joc" cu propria Generație, să încerc o "descarcerare" sau o "extragere" a ei din ceea ce, în epocă, a salvat-o, dar azi, poate, mai mult o încurcă și o ține captivă (postmodernismul, de pildă).
6
Am fost anti-canon, am obținut ce voiam: non-canonizarea! Cît despre Mircea Cărtărescu, canonizarea lui a fost operată prin (auto)extragerea din Generația 80, prin decontextualizare, deci, cît se poate de coerent, în mod anti-optzecist. Am fost o generație de tranziție, ambiguă, cu un picior într-o lume și cu celălalt în alta, opusă, ceea ce ne-a rupt, literalmente. Cu un rol estetico-politic de trecere, astfel încît, oricît de neplăcută, non-canonizarea noastră mi se pare logică. Deși mi se pare că există, în cazul cîtorva nume, un început de (contra)canonizare: Mariana Marin, de exemplu. Noi am (între)deschis ușa, am pus, chiar dacă poate doar cu vîrful, "piciorul în prag", și asta ne-a cheltuit, ne-a epuizat, făcîndu-ne să dispărem exact cînd ar fi trebui să domnim, să dominăm. Presiunea dintre ușă și zid ne-a strivit. Dar chiar asta ă să dominăm - ne doream, pe atunci? Rolul nostru, atunci ca și acum, este mai curînd unul de ariergardă ironică: anti-ideologic (începînd cu ideologia extremismului estetist literar). Decimați, exact ceea ce eram la începuturi nu mai putem fi/face acum: masă critică. Am făcut loc avangardelor, am deblocat ușa, dar nu pentru noi. Azi, cînd totul este deschis și pare dat deschis, ușa, poarta care a fost/este Generația 80 pare minusculă, oarecare, factice. Iluzie optică. Din noi supraviețuiește, poate, im-personal, o funcție: aceea, repet, a ironiei care dă spațiu, oferă marjă, lasă loc. Noi mai mult asta am făcut, nereușind să și ocupăm, să mobilăm istoric acel spațiu, transformîndu-l în mediu formator. Rămînem o ambianță, un (micro)climat. Dar, repet, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem despre "noi înșine" este: nu asta voiam? Aer de diamant, Cinci dintre mulți alții? Locuim, la locul nostru, în spațiul de noi creat, pentru mulțime și diversitate, n-ar fi o nebunie să vrem să îl umplem, să epuizăm, dictatorial, locul, mai ales așa dispăruți cum sîntem, deci spectral, bîntuind ca niște fantome? Noi sîntem mai curînd locul decît locuitorii (a căror menire este să se înlocuiască).