O "hartă"
De mai mulți ani deja (aproape zece, să zicem), Timișoara este în mod clar capitala românească a artelor vizuale contemporane nu numai românești (în formularea anterioară contopesc, pentru un maximum de precizie și de acoperire, cele două denominații cvasi-echivalente utilizate într-un mod consensual aproape oficial pentru a desemna același cîmp, același fenomen: "artă contemporană" și "arte vizuale"). O capitală românească relevantă, însă, și pe plan internațional (cel puțin zonal sau inter-zonal, dar nu numai). Nu știu ce se poate spune în acest sens din punctul de vedere al altor arte, dar din punctul de vedere al artelor vizuale, sau al artei contemporane, e clar: nimeni nu poate contesta nu atît supremația, cît dinamica fericită, instituțional-organizațională și în materie de expertiză, a Timișoarei. Pentru arta contemporană, Timișoara a devenit un loc de neocolit, un popas obligatoriu pe o hartă europeană și globală deja foarte complicată și în continuă mutație și aglomerare, un focar în care se "procesează" (dacă nu neapărat se produce, ci se instituționalizează și se lansează, se "codează" global) arta actuală în care nu doar, ca artist sau ca "om de artă", vrei să fii, ci trebuie să fii dacă vrei să fii (sau crezi că ești). Din acest punct de vedere, este clar că Timișoara a depășit Iașiul (care începuse, cîndva, cu "Perifericul", foarte bine, acum devenind mai cu seamă un loc al învățămîntului de artă și al teoriei artei contemporane), Clujul (care a făcut și continuă, dar post-organizațional, dacă pot spune așa, să facă istorie, la nivel global, în pictură: după Ghenie, Man, Savu, Bercea, Brudașcu "recuperat", Bozbiciu, această deja tradiție nu încetează să alimenteze voracea piață globală de artă cu noi nume: producție, deja, mai degrabă pentru export, cu artiști a căror mobilitate sau pluri-localizare a transformat deja Clujul natal într-un punct pe o hartă diasporică planetară; pentru a nu uita defunctul, dar atît de viul la un moment dat hub Fabrica de pensule sau pre-instituita dinamică teorie/piață, publicații/galerie internațională Idea/Plan B ori un artist atît de important precum inclasabilul Ciprian Mureșan) și chiar (sau poate mai ales) Bucureștiul, care ar trebui, pe de o parte, la "vîrf" sau la "centru", să fie un mare loc al consacrării, al "clasicizării", al "canonizării" și al contextualizărilor în același timp ample și îndrăznețe, oferind, pe de altă parte, "la bază", o întrecere între "cartiere", "districte" sau direcții, altfel spus, o dinamică a experimentării, a cercetării, a noului (ceea ce abia, vai, dacă se poate spune că începe, poate, să se schițeze), dar care e doar... capitala țării (dacă se poate spune așa). Să reținem, deci, această evidență: în materie de artă contemporană (sau de arte vizuale), Timișoara e capitala, Bucureștiul fiind doar... Capitala. Nu cred că există cineva care ar putea formula vreo rezervă sau emite vreo altă pretenție în această privință.
Or, Timișoara a devenit principalul loc românesc și nu numai al, cum spuneam, "procesării" curatorial-instituționale-organizatorice a artei contemporane grație, în primul rînd, concurenței și emulației, deci constituirii deopotrivă ca "piață" și "cîmp" pluri-centrice, dintre două instituții-pol decisive, adevărate motoare ale prezentului care fac, pe de o parte, să apară mereu noi inițiative și spații, scoțînd retrospectiv, pe de altă parte, în relief, adică punînd la locul pe care îl merită, începuturile, operele de pionierat.
Este vorba de trei paliere, așadar, care nu pot exista unele fără altele, care se ajută și se pun în valoare reciproc: din acest punct de vedere, al funcționării ca piață și cîmp, la nivel micro-instituțional în primul rînd privat, Timișoara, mai mult decît o (temporară) Capitală Culturală, este un model, un caz-școală.
Dinamica emulativ-concurențială care ordonează și pune în valoare totul în jurul ei, ajutînd la constituirea atît pe orizontală ("geografică" sau topologică, în prezent), cît și pe verticală (istoric), adică favorizînd și chiar provocînd noul și punînd la locul său și "la lucru" pionieratul, deja existentul, este asigurată de cuplul sau dubletul Art Encounters/Kunsthalle Bega, care prezintă polarități interesante și din alte puncte de vedere: bienală (timp, ciclicitate)/spațiu, pictură (preponderent)/sculptură (și instalații, performance), apoi noi, mereu, inițiative care transformă Timișoara într-un adevărat arhipelag de spații (iar aici s-ar cuveni amintită, poate, în primul rînd asociația Contrasens, care este însă departe de a fi singura, fiind, poate, doar cea mai dinamică și mai sigură în propuneri: un adevărat pivot), pentru ca, la capitolul începuturi și chiar patrimoniu, să fie vorba de, evident, marele grup fondator, încă insuficient analizat și, mai cu seamă, contextualizat european, Sigma (în frunte cu triada Bertalan-Flondor-Tulcan, dar nu numai), Constantin Flondor, apoi de Fundația Triade (Sorina Jecza) și de, evident, Ileana Pintilie, cu atît de timpuria ei "Zonă".
Am simțit nevoia să schițez, preliminar, această "hartă", oricît de riscant de sumară, pentru a putea trece mai departe, în pregătirea deschiderii oficiale, între 17 și 19 februarie 2023, a anului de Capitală Culturală al Timișoarei. Pentru că, din punctul de vedere al artelor vizuale, Timișoara este de mult ("preliminar", adică) o Capitală Culturală și, ceea ce este și mai important, un centru, un focar, o capitală continuă, care a făcut, tocmai, posibilă dobîndirea acestui statut temporar, spectacular, concentrat, de anul acesta. Plastic, Timișoara găzduiește, deja, întreaga Românie și chiar Europa.
Timișoara, din "extra-sezon" pînă azi
Spuneam mai sus că Timișoara poate fi considerată de multă vreme capitala românească a artelor vizuale (sau a artei contemporane), că, altfel spus, statutul de "Capitală Culturală Europeană" pe care ea îl va deține în 2023 - și care este inaugurat oficial la acest sfîrșit de săptămînă, în zilele de 17, 18 și 19 februarie - este nu numai meritat, ca o recunoaștere oficială, ci, cum să spun, deja existent, deja exercitat, deja dovedit. Din punctul de vedere al artelor vizuale cel puțin, pentru sezonul de "Capitală Culturală Europeană", Timișoara, prin principalii ei actori, dar și prin unii noi, care, grație cercului virtuos al emulației, nu încetează să apară și să se impună, standardele fiind deja stabilite și fiind deja ridicate, nu are nimic în plus de dovedit sau eforturi speciale de făcut: statutul de "capitală culturală" este, pentru ea, în aria artelor vizuale cel puțin, business as usual. În Timișoara, însă, se vor petrece lucruri în plus, lucruri speciale, aproape nemaivăzute (expozițiile Brauner și Brâncuși deja se anunță ca istorice, și nu sînt singurele), dar, repet, acest superlativ nu ar fi putut fi atins fără atingerea și stabilirea, fără exercitarea unui "curs de croazieră" deja ridicat.
Pentru a dovedi, aproape performativ, acest lucru, vreau să mă achit de o datorie: am acumulat, în general, prea multe întîlniri cu artiști și vizite de expoziții absolut remarcabile despre care nu am scris, cărora, așadar, nu le-am răspuns, pentru ca, măcar acum, în legătură cu Timișoara, să nu încerc să-mi răscumpăr, măcar în parte, acest păcat, să mă achit, măcar în parte, de această datorie, față de artiști, de curatori, de organizatori - și față de mine însumi, de fapt, față de ce datorez artei.
Ceea ce urmează, așadar, este un fel de jurnal a ceea ce mi-a fost dat să văd, în materie de artă contemporană, repet, toamna trecută, mai exact între 28 și 30 octombrie 2022, la Timișoara. Cîteva expoziții și fapte de artă excepționale, chiar dacă în "extra-sezon", adică într-o perioadă, aparent, de acalmie, într-un an fără ediție de bienală Art Encounters, de pildă.
Mi s-a părut, prin urmare, absolut memorabilă expoziția-atelier, de la fosta Comenduire a Garnizoanei, Forme noi a lui Dumitru Gorzo, care a lucrat, nestăpânit, la fața locului, și tot apoi, acolo, a expus, producția, furibundă, exuberantă, nefiind deloc despărțită de expunere, expoziția fiind atelierul însuși, adică incluzîndu-l și pe privitor, vizitator, utilizator în facerea comună, în comun a artei: linie de producție continuă.
Transcriu din jurnal: expresionism totemic, Țuculescu. Parcă aș fi la Musée du Quai Branly din Paris: unde se termină antropologia, etnologia, și unde începe arta? Explozie de creativitate. "Forme noi": noi forme vechi (contradicție doar aparentă). Atît de vechi, de în/din afara timpului, încît pot fi oricînd noi, făcute, aduse să ne viziteze, să vadă cît de noi sîntem noi. Nu timpul le măsoară: intempestive, dis-cronice. Și forme care vin ele să ne viziteze, să ne inspecteze: artistul le pune ochi, formele au ochi. Brâncuși + Țuculescu re-"tribalizați", re-"primitivizați" (re-istorizați, extra-istorizați: re-injectați, ca adrenalină, în istorie), început și re-începere, re-inițiere (două sensuri, inițiere în inițial, în re-inițializare). Noi forme? Alte corpuri: bucăți de organe re-/alter-corporalizate, organ-izate și organic-izate; alte corpuri; noi corpuri. Nu știi de unde te pîndesc ochi, nu știi de unde te pîndesc formele pe tine, ca formă, una între altele, ce ești. Nu știi unde sînt ochii formelor, și nici măcar, mai ales, că formele sînt de fapt nu (doar) obiecte, lucruri (de văzut), ci ochi (pentru văzut), și cum se uită ele la noi, cum ne privesc și cum ne văd, ce văd. Nu știi pe unde, de unde, din ce punct de vedere/al vederii, al cîmpului de vedere, de vizualitate - cu toții sîntem în cîmp, la cîmp, în cîmpul (muncii, de muncă al) vederii, în vedere, în vederea a Ceva, Marele Lucru -, ești privit și văzut, ca formă, de forme: formele-ochi între ele. Care poate tocmai prin asta sînt "noi": forme-ochi, forma e ochiul, puzderie de ochi fără chip, trans-facial și post-iconic, ne între-vedem. Și grupările, pereții sînt, aici, semnificativi, fac corp. Băiatul ăsta nu se poate opri! Populează lumea, populează o lume. O reluare a "primitivismului" avangardelor ("istorice") regresive în afara timpului. Pre-istoria în post-istorie: extra-timp. Excepțional. Memorabil.
Timișoara "extra-sezon": m-am simțit ca într-o mare capitală, plin de expoziții extraordinare, nivel absolut european. Mă întreb cum va fi cînd va fi oficial "capitală culturală"!
Apoi, ultimele zile ale unei expoziții marca Contrasens: De partea ei / On her side. Nu dau nume, dar Cobilanschi în lift e ceva. Expo mică, restrînsă, concentrată, dar care, paradoxal, ultra-selectivă fiind, demonstrează aparent contradictoriu că se produce mult și bun. Și, apoi (binevenita, sanitara obsesie a Danei Sarmeș pentru arta în spațiul public), afișele din Piața Unirii, și teribila artă a evitării confruntării cu adevărului, a "luării la cunoștință", de către publicul comun contemporan, a evidenței la propriu izbitoare la ochi a adevărului contingent, de alături (sîntem alături de adevăr, dar nu-i sîntem alături), cum să ne facem să nu vedem, să nu fim văzuți că vedem ce se petrece lîngă noi, alături de noi dar, tocmai, fără noi, de parcă am fi morți, cum să "facem pe mortul" în fața adevărului, față de adevărul strigător la cer al injustiției și violenței comune. Ignoranța voluntară (asupra căreia, tot toamna trecută, la Cluj, mi-a atras atenția, ca tematică actuală și tematizare a actualității, prietenul meu, filosoful Ciprian Mihali): vrem să nu știm (vrem negația, vrem negativul: nihilism în act). E duminică, vreme frumoasă, plin de lume, terasele din Piața Unirii sînt ticsite, lumea se face că nu vede sau cel mult trage cu ochiul pe nevăzute, ca să nu fie văzută de restul lumii nu doar că vede, ci că îndrăznește să se uite. Oribil! Înfiorător! Înspăimîntător! "Întuneric la amiază" la propriu. De ce-ar mai fi nevoie de dictaturi transcendente, cînd ne luptăm și învingem zi de zi adevărul în noi înșine și lîngă noi, ca aproape ce sîntem? Voi reveni. Este de revenit. Trebuie revenit!
În sfîrșit - departe, însă, de a fi epuizat oferta momentului, la Galeria Jecza, de pildă, în octombrie 2022, nu am ajuns -, la Kunsthalle Bega, enorma revelație, prilejuită de expoziția Ghost Geometry a artistului Cristian Rusu (curatoare Diana Marincu), a faptului că nu spațiul e bîntuit, ci că el însuși și ca atare bîntuie: însăși structura spațializării (la fel ca în cazul materiei, nu există spațiu - dat -, ci doar spațializare: spațiul se produce, se creează) bîntuie, spațiul bîntuie, structura și structurarea bîntuie - Ființa bîntuie (ființarea). Ce să ceri mai mult?
Și tot la Kunsthalle Bega, de la profund emoționanta reconstrucție intitulată Vremea recoltei a Ioanei Maria Sisea (curatoare Anca Verona Mihuleț și Iris Ordean), am aflat, la fel de simplu și de scurt, fără rest, dar infinit, că memoria înseamnă doliu și înseamnă lucrare, operare, reconstrucție, trans-mutație, alchimie: artă, muncă de artist.
Din fericire, ambele aceste două expoziții de la Kunsthalle Bega, pot fi încă văzute, nu au fost demontate.
Ce altceva să mai vrei, să mai aștepți de la artă? Dacă asta i-a fost oferit privitorului, trecătorului, la Timișoara, în "extra-sezon", ce va fi oare cînd acest oraș va deveni oficial "capitală culturală"? Nebunie!
Se întîmplă chiar acum.
De mai mulți ani deja (aproape zece, să zicem), Timișoara este în mod clar capitala românească a artelor vizuale contemporane nu numai românești (în formularea anterioară contopesc, pentru un maximum de precizie și de acoperire, cele două denominații cvasi-echivalente utilizate într-un mod consensual aproape oficial pentru a desemna același cîmp, același fenomen: "artă contemporană" și "arte vizuale"). O capitală românească relevantă, însă, și pe plan internațional (cel puțin zonal sau inter-zonal, dar nu numai). Nu știu ce se poate spune în acest sens din punctul de vedere al altor arte, dar din punctul de vedere al artelor vizuale, sau al artei contemporane, e clar: nimeni nu poate contesta nu atît supremația, cît dinamica fericită, instituțional-organizațională și în materie de expertiză, a Timișoarei. Pentru arta contemporană, Timișoara a devenit un loc de neocolit, un popas obligatoriu pe o hartă europeană și globală deja foarte complicată și în continuă mutație și aglomerare, un focar în care se "procesează" (dacă nu neapărat se produce, ci se instituționalizează și se lansează, se "codează" global) arta actuală în care nu doar, ca artist sau ca "om de artă", vrei să fii, ci trebuie să fii dacă vrei să fii (sau crezi că ești). Din acest punct de vedere, este clar că Timișoara a depășit Iașiul (care începuse, cîndva, cu "Perifericul", foarte bine, acum devenind mai cu seamă un loc al învățămîntului de artă și al teoriei artei contemporane), Clujul (care a făcut și continuă, dar post-organizațional, dacă pot spune așa, să facă istorie, la nivel global, în pictură: după Ghenie, Man, Savu, Bercea, Brudașcu "recuperat", Bozbiciu, această deja tradiție nu încetează să alimenteze voracea piață globală de artă cu noi nume: producție, deja, mai degrabă pentru export, cu artiști a căror mobilitate sau pluri-localizare a transformat deja Clujul natal într-un punct pe o hartă diasporică planetară; pentru a nu uita defunctul, dar atît de viul la un moment dat hub Fabrica de pensule sau pre-instituita dinamică teorie/piață, publicații/galerie internațională Idea/Plan B ori un artist atît de important precum inclasabilul Ciprian Mureșan) și chiar (sau poate mai ales) Bucureștiul, care ar trebui, pe de o parte, la "vîrf" sau la "centru", să fie un mare loc al consacrării, al "clasicizării", al "canonizării" și al contextualizărilor în același timp ample și îndrăznețe, oferind, pe de altă parte, "la bază", o întrecere între "cartiere", "districte" sau direcții, altfel spus, o dinamică a experimentării, a cercetării, a noului (ceea ce abia, vai, dacă se poate spune că începe, poate, să se schițeze), dar care e doar... capitala țării (dacă se poate spune așa). Să reținem, deci, această evidență: în materie de artă contemporană (sau de arte vizuale), Timișoara e capitala, Bucureștiul fiind doar... Capitala. Nu cred că există cineva care ar putea formula vreo rezervă sau emite vreo altă pretenție în această privință.
Or, Timișoara a devenit principalul loc românesc și nu numai al, cum spuneam, "procesării" curatorial-instituționale-organizatorice a artei contemporane grație, în primul rînd, concurenței și emulației, deci constituirii deopotrivă ca "piață" și "cîmp" pluri-centrice, dintre două instituții-pol decisive, adevărate motoare ale prezentului care fac, pe de o parte, să apară mereu noi inițiative și spații, scoțînd retrospectiv, pe de altă parte, în relief, adică punînd la locul pe care îl merită, începuturile, operele de pionierat.
Este vorba de trei paliere, așadar, care nu pot exista unele fără altele, care se ajută și se pun în valoare reciproc: din acest punct de vedere, al funcționării ca piață și cîmp, la nivel micro-instituțional în primul rînd privat, Timișoara, mai mult decît o (temporară) Capitală Culturală, este un model, un caz-școală.
Dinamica emulativ-concurențială care ordonează și pune în valoare totul în jurul ei, ajutînd la constituirea atît pe orizontală ("geografică" sau topologică, în prezent), cît și pe verticală (istoric), adică favorizînd și chiar provocînd noul și punînd la locul său și "la lucru" pionieratul, deja existentul, este asigurată de cuplul sau dubletul Art Encounters/Kunsthalle Bega, care prezintă polarități interesante și din alte puncte de vedere: bienală (timp, ciclicitate)/spațiu, pictură (preponderent)/sculptură (și instalații, performance), apoi noi, mereu, inițiative care transformă Timișoara într-un adevărat arhipelag de spații (iar aici s-ar cuveni amintită, poate, în primul rînd asociația Contrasens, care este însă departe de a fi singura, fiind, poate, doar cea mai dinamică și mai sigură în propuneri: un adevărat pivot), pentru ca, la capitolul începuturi și chiar patrimoniu, să fie vorba de, evident, marele grup fondator, încă insuficient analizat și, mai cu seamă, contextualizat european, Sigma (în frunte cu triada Bertalan-Flondor-Tulcan, dar nu numai), Constantin Flondor, apoi de Fundația Triade (Sorina Jecza) și de, evident, Ileana Pintilie, cu atît de timpuria ei "Zonă".
Am simțit nevoia să schițez, preliminar, această "hartă", oricît de riscant de sumară, pentru a putea trece mai departe, în pregătirea deschiderii oficiale, între 17 și 19 februarie 2023, a anului de Capitală Culturală al Timișoarei. Pentru că, din punctul de vedere al artelor vizuale, Timișoara este de mult ("preliminar", adică) o Capitală Culturală și, ceea ce este și mai important, un centru, un focar, o capitală continuă, care a făcut, tocmai, posibilă dobîndirea acestui statut temporar, spectacular, concentrat, de anul acesta. Plastic, Timișoara găzduiește, deja, întreaga Românie și chiar Europa.
Timișoara, din "extra-sezon" pînă azi
Spuneam mai sus că Timișoara poate fi considerată de multă vreme capitala românească a artelor vizuale (sau a artei contemporane), că, altfel spus, statutul de "Capitală Culturală Europeană" pe care ea îl va deține în 2023 - și care este inaugurat oficial la acest sfîrșit de săptămînă, în zilele de 17, 18 și 19 februarie - este nu numai meritat, ca o recunoaștere oficială, ci, cum să spun, deja existent, deja exercitat, deja dovedit. Din punctul de vedere al artelor vizuale cel puțin, pentru sezonul de "Capitală Culturală Europeană", Timișoara, prin principalii ei actori, dar și prin unii noi, care, grație cercului virtuos al emulației, nu încetează să apară și să se impună, standardele fiind deja stabilite și fiind deja ridicate, nu are nimic în plus de dovedit sau eforturi speciale de făcut: statutul de "capitală culturală" este, pentru ea, în aria artelor vizuale cel puțin, business as usual. În Timișoara, însă, se vor petrece lucruri în plus, lucruri speciale, aproape nemaivăzute (expozițiile Brauner și Brâncuși deja se anunță ca istorice, și nu sînt singurele), dar, repet, acest superlativ nu ar fi putut fi atins fără atingerea și stabilirea, fără exercitarea unui "curs de croazieră" deja ridicat.
Pentru a dovedi, aproape performativ, acest lucru, vreau să mă achit de o datorie: am acumulat, în general, prea multe întîlniri cu artiști și vizite de expoziții absolut remarcabile despre care nu am scris, cărora, așadar, nu le-am răspuns, pentru ca, măcar acum, în legătură cu Timișoara, să nu încerc să-mi răscumpăr, măcar în parte, acest păcat, să mă achit, măcar în parte, de această datorie, față de artiști, de curatori, de organizatori - și față de mine însumi, de fapt, față de ce datorez artei.
Ceea ce urmează, așadar, este un fel de jurnal a ceea ce mi-a fost dat să văd, în materie de artă contemporană, repet, toamna trecută, mai exact între 28 și 30 octombrie 2022, la Timișoara. Cîteva expoziții și fapte de artă excepționale, chiar dacă în "extra-sezon", adică într-o perioadă, aparent, de acalmie, într-un an fără ediție de bienală Art Encounters, de pildă.
Mi s-a părut, prin urmare, absolut memorabilă expoziția-atelier, de la fosta Comenduire a Garnizoanei, Forme noi a lui Dumitru Gorzo, care a lucrat, nestăpânit, la fața locului, și tot apoi, acolo, a expus, producția, furibundă, exuberantă, nefiind deloc despărțită de expunere, expoziția fiind atelierul însuși, adică incluzîndu-l și pe privitor, vizitator, utilizator în facerea comună, în comun a artei: linie de producție continuă.
Transcriu din jurnal: expresionism totemic, Țuculescu. Parcă aș fi la Musée du Quai Branly din Paris: unde se termină antropologia, etnologia, și unde începe arta? Explozie de creativitate. "Forme noi": noi forme vechi (contradicție doar aparentă). Atît de vechi, de în/din afara timpului, încît pot fi oricînd noi, făcute, aduse să ne viziteze, să vadă cît de noi sîntem noi. Nu timpul le măsoară: intempestive, dis-cronice. Și forme care vin ele să ne viziteze, să ne inspecteze: artistul le pune ochi, formele au ochi. Brâncuși + Țuculescu re-"tribalizați", re-"primitivizați" (re-istorizați, extra-istorizați: re-injectați, ca adrenalină, în istorie), început și re-începere, re-inițiere (două sensuri, inițiere în inițial, în re-inițializare). Noi forme? Alte corpuri: bucăți de organe re-/alter-corporalizate, organ-izate și organic-izate; alte corpuri; noi corpuri. Nu știi de unde te pîndesc ochi, nu știi de unde te pîndesc formele pe tine, ca formă, una între altele, ce ești. Nu știi unde sînt ochii formelor, și nici măcar, mai ales, că formele sînt de fapt nu (doar) obiecte, lucruri (de văzut), ci ochi (pentru văzut), și cum se uită ele la noi, cum ne privesc și cum ne văd, ce văd. Nu știi pe unde, de unde, din ce punct de vedere/al vederii, al cîmpului de vedere, de vizualitate - cu toții sîntem în cîmp, la cîmp, în cîmpul (muncii, de muncă al) vederii, în vedere, în vederea a Ceva, Marele Lucru -, ești privit și văzut, ca formă, de forme: formele-ochi între ele. Care poate tocmai prin asta sînt "noi": forme-ochi, forma e ochiul, puzderie de ochi fără chip, trans-facial și post-iconic, ne între-vedem. Și grupările, pereții sînt, aici, semnificativi, fac corp. Băiatul ăsta nu se poate opri! Populează lumea, populează o lume. O reluare a "primitivismului" avangardelor ("istorice") regresive în afara timpului. Pre-istoria în post-istorie: extra-timp. Excepțional. Memorabil.
Timișoara "extra-sezon": m-am simțit ca într-o mare capitală, plin de expoziții extraordinare, nivel absolut european. Mă întreb cum va fi cînd va fi oficial "capitală culturală"!
Apoi, ultimele zile ale unei expoziții marca Contrasens: De partea ei / On her side. Nu dau nume, dar Cobilanschi în lift e ceva. Expo mică, restrînsă, concentrată, dar care, paradoxal, ultra-selectivă fiind, demonstrează aparent contradictoriu că se produce mult și bun. Și, apoi (binevenita, sanitara obsesie a Danei Sarmeș pentru arta în spațiul public), afișele din Piața Unirii, și teribila artă a evitării confruntării cu adevărului, a "luării la cunoștință", de către publicul comun contemporan, a evidenței la propriu izbitoare la ochi a adevărului contingent, de alături (sîntem alături de adevăr, dar nu-i sîntem alături), cum să ne facem să nu vedem, să nu fim văzuți că vedem ce se petrece lîngă noi, alături de noi dar, tocmai, fără noi, de parcă am fi morți, cum să "facem pe mortul" în fața adevărului, față de adevărul strigător la cer al injustiției și violenței comune. Ignoranța voluntară (asupra căreia, tot toamna trecută, la Cluj, mi-a atras atenția, ca tematică actuală și tematizare a actualității, prietenul meu, filosoful Ciprian Mihali): vrem să nu știm (vrem negația, vrem negativul: nihilism în act). E duminică, vreme frumoasă, plin de lume, terasele din Piața Unirii sînt ticsite, lumea se face că nu vede sau cel mult trage cu ochiul pe nevăzute, ca să nu fie văzută de restul lumii nu doar că vede, ci că îndrăznește să se uite. Oribil! Înfiorător! Înspăimîntător! "Întuneric la amiază" la propriu. De ce-ar mai fi nevoie de dictaturi transcendente, cînd ne luptăm și învingem zi de zi adevărul în noi înșine și lîngă noi, ca aproape ce sîntem? Voi reveni. Este de revenit. Trebuie revenit!
În sfîrșit - departe, însă, de a fi epuizat oferta momentului, la Galeria Jecza, de pildă, în octombrie 2022, nu am ajuns -, la Kunsthalle Bega, enorma revelație, prilejuită de expoziția Ghost Geometry a artistului Cristian Rusu (curatoare Diana Marincu), a faptului că nu spațiul e bîntuit, ci că el însuși și ca atare bîntuie: însăși structura spațializării (la fel ca în cazul materiei, nu există spațiu - dat -, ci doar spațializare: spațiul se produce, se creează) bîntuie, spațiul bîntuie, structura și structurarea bîntuie - Ființa bîntuie (ființarea). Ce să ceri mai mult?
Și tot la Kunsthalle Bega, de la profund emoționanta reconstrucție intitulată Vremea recoltei a Ioanei Maria Sisea (curatoare Anca Verona Mihuleț și Iris Ordean), am aflat, la fel de simplu și de scurt, fără rest, dar infinit, că memoria înseamnă doliu și înseamnă lucrare, operare, reconstrucție, trans-mutație, alchimie: artă, muncă de artist.
Din fericire, ambele aceste două expoziții de la Kunsthalle Bega, pot fi încă văzute, nu au fost demontate.
Ce altceva să mai vrei, să mai aștepți de la artă? Dacă asta i-a fost oferit privitorului, trecătorului, la Timișoara, în "extra-sezon", ce va fi oare cînd acest oraș va deveni oficial "capitală culturală"? Nebunie!
Se întîmplă chiar acum.