În 2020, în plină izolare, făceam planuri de casă cu o arhitectă tânără și entuziastă. Când societatea și lumea așa cum o știam era încremenită, eu îndrăzneam să visez aproape imposibilul, făceam și refăceam schițe, gândeam și visam o casă mică, practică și cochetă. În mijlocul planurilor și discuțiilor, online, cum altfel, pe zoom, bântuiam internetul și încercam să găsesc inspirație. Pe când planurile prindeau contur începusem să trăiesc angoasa lui "Și dacă nu mai ieșim din starea de izolare?", "Cum voi construi?". Tot internetul m-a salvat, am găsit, într-una din nopțile de insomnie care mi s-a instalat odată cu pandemia, ceva de care să mă agăț, ca de un colac de salvare, un tablou absolut simbolic pentru mine, reprezentând o fereastră a unei case de la țară. N-am stat pe gânduri, tabloul acesta îmi vorbea despre visul meu, îmi plăcea atât ca temă cât și ca realizare, colorit, tușe și accente de culoare. Mi-l imaginam în dormitorul meu, și vizualizam deja atmosfera, mobila, știam inclusiv perdelele și draperiile cum vor fi. Îmi dăduse așa un impuls pozitiv încât i-am scris autoarei, și i-am propus să-l cumpăr în două rate, iar spre uimirea mea ea a acceptat. În următoarele două luni l-am plătit, mi-a fost livrat și l-am pus bine.
Am reușit să construiesc casa până la finele anului, iar 2021 a fost anul în care am finalizat-o în proporție de 90%, urmând ca în decembrie să mă mut. Planurile erau optimiste - am reușit abia în martie 2022, după o lună de zile petrecută între zidurile reci ale casei, ținându-mă de capul meșterilor, încălzindu-mă afară în curte, la palidele raze de soare primăvăratic. Am zugrăvit pentru prima dată o casă, cu ajutorul inițial al unor prieteni, și acesta a fost unul din primele lucruri practice pe care le-am făcut în viață, depășind comoditatea dată de o viață la birou și de frustrările că am două mâini stângi, precum și falsa credință că nu e muncă de femeie să zugrăvească, să repare, să șurubărească.
În 2021 mă apucasem să colecționez mobilă veche, la mâna a doua, pentru casă. Buget de austeritate, dorință de a-mi compune un interior colorat, chic, pe alocuri rustic, recondiționat de mine, în dorința de a da personalitate casei, interiorului, de a crea un decor altfel decât tot ceea ce văzusem până atunci, altfel decât mobilasem și decorasem până atunci. Ulterior aveam să îmi dau seama, tot de pe internet, că acesta e un trend foarte valid și apreciat în Marea Britanie dar și în alte țări unde decoratori de renume recurg la a mobila cu antichități, la a salva mobila bunicilor.
În 2022 urma ca în martie-aprilie să încerc să compun interiorul casei și să termin piesele de mobilier pentru mine, să îmi construiesc locul de odihnit sufletul, un fotoliu salvat de la marginea orașului, îmbrăcat în catifea neagră cu bujori roz, cu o măsuță gri alături pentru a savura un ceai și o carte, înconjurat de un secretaire negru cu accente aurii; am trecut apoi la dormitorul verde oliv cu draperii de in cu flori de câmp pale, cu câteva icoane mai vechi și mai noi și bineînțeles cu tabloul dătător de speranță, fereastra mea deschisă spre un vis frumos. Am găsit pentru sufragerie o canapea de catifea de o culoare incertă, undeva între roz prăfuit, mov deschis și gri, iar online am găsit niște acuarele superbe cu flori pe care le-am înrămat și le-am pus deasupra canapelei. Sunt un contrast plăcut și necesar. Pentru locul de luat masa am găsit un bufet de lemn masiv, produs în România în anii '80 pentru export, ajuns în Germania și revenit în țară ca mobilă second, achiziționat de mine de la vreo 500 de kilometri depărtare de casă. O masă cu scaune și încă o servantă au întregit scena, acestea au parcurs doar un drum de vreo 50 de kilometri. Multe drumuri și călătorii, probabil și ceva povești de viață acumulate în mai bine de treizeci și ceva de ani. În hol am făcut o mini galerie de artă cu tablouri cumpărate din anticariate, o măsuță cu sertar unde să pot lăsa cheile când intru în casă și încet încet casa a prins un contur real, a primit un decor aerisit, cald și luminos.
Vara lui 2022 mi-a adus câteva proiecte de recondiționat mobilă pentru prieteni noi și vechi, oameni care fuseseră nevoiți să vândă proprietăți transmise din familie, și să ia cu ei mobila moștenită, care avea nevoie de o primenire. Am avut ocazia să fac asta pentru ei, și totodată să cunosc și o bucată de istorie, istorie personală a familiilor de la care veneau piesele de mobilier, bănățeni făloși, care făceau cadou de nuntă seturi de scaune trainice produse în Caraș la Borlova sub licență Thonet, mese cu picioare strunjite frumos, măsuțe de cafea în stil art deco și câte și mai câte, mici obiecte de lemn, cuiere, băncuțe. Dormitoare cumpărate din primul salariu ca pădurar la domeniul regal de la Săvârșin de un străbunic care nu mai este demult, dar a cărui carte de muncă și scrisoare de pensionare de la același domeniu sunt ținute la loc de cinste în familie. Pe unele dintre scaune am găsit certificatele de calitate încă rezistând pe hârtie, altele bătute în plăcuțe de bronz, am găsit numele de familie scrise foarte caligrafic cu vopsea ori pirogravate (la sat scaunele, la fel și vesela, erau împrumutate pentru diferite ocazii, nunți, botezuri, înmormântări și astfel era practic să fie recuperate ulterior). Majoritatea pieselor au fost curățate profund, reparate unde era nevoie și readuse la culoarea lemnului cu baițuri în nuanțe de nuc mediu, ciocolatiu sau stejar deschis, auriu roșiatic precum un whiskey de calitate. Câteva piese au devenit negre, sobre, sau verzi smarald. Lucrând la ele mă gândeam câte pot transmite piesele de mobilier și interioarele caselor, mai vechi sau mai noi. Cât de mult suflet, cât de mult din trecut și cât de mult farmec pot aduce unui interior nou construit care din păcate nu poate comunica foarte multe. Refăcând una dintre mesele prietenilor mei, pe când dădeam cu un baiț de stejar deschis blatul alcătuit din scânduri cu un ușor spațiu între ele, scânduri pe care în prealabil le curățasem și le șlefuisem sumar, lăsând și urmele timpului la vedere, mi-am adus aminte de masa la care mâncam la bunica, similară ca model, în timpul vacanțelor de vară. Mese simple, rustice, cu multe roșii, telemea, legume, pâine făcută în casă, la cuptorul de pâine.
Ce luăm cu noi din trecut, cât de multe din tradițiile proprii fiecărei familii, obiceiuri, obiecte, și cum le integrăm prezentului, cum le menținem vii într-un mod natural cred că a fost întrebarea care m-a preocupat cel mai mult. Trăim vremuri care ne obligă să ne gândim mai serios la modul în care folosim resursele, să prevenim risipa, deși în familiile noastre acum nu foarte mult timp, de pildă în anii '50 ai secolului trecut, acesta era un mod de viață, lucrurile se reparau, se recondiționau. Pornind de la mobilă, la haine, și aici mi-am adus aminte de anunțurile de remaiat ciorapi pe care în copilăria mea încă le văzusem, mi-am adus aminte de mătuși, bunici și vecine care cârpeau haine, tricotau, iar unele mai iscusite chiar și croiau și coseau haine. Mai toate femeile la vremea aceea găteau în casă, prilej de a aduce împreună familia, a cointeresa și copiii, în diferite și variate moduri, că aduceau apa cu găleata de la fântână sau puneau masa, totul se făcea laolaltă, în colaborare și unitate cu glasul mamei, sau al bunicii, dând sfaturi, cerând ajutor și coordonând toate mișcările din jur. O muzică în sine, un tablou pitoresc, o ușoară agitație, toate se linișteau atunci când mâncarea era gata și toată lumea era invitată să se așeze la masă.
Poate a fost o întâmplare, sau poate nu, însă mai toate piesele pe care le-am recondiționat țineau de lumea bucătăriei, a locului de luat masa. Aș tinde să cred că acesta e într-un fel și sufletul casei, locul unde familia se adună, petrece timp, discută. Cel puțin în familiile noastre, a unor mici meseriași și comercianți. Dacă ne gândim la trecutul mult mai îndepărtat, în jurul focului și al vetrei se strângeau seara oamenii la masă, la căldură, la vorbă. După doi ani pandemici, recondiționarea acestor piese a fost pentru mine terapeutică, mi-a adus în prezent oameni pe care nu îi mai întâlnisem din facultate, descoperind că încă avem aceleași gusturi și interese, că nu ni s-a schimbat decât felul în care percepem lumea, în lumina experienței de viață și de muncă, și ne-am schimbat în măsura în care ne-am lăsat modelați de toate lucrurile frumoase și mai puțin frumoase care ni s-au întâmplat, de cărțile citite, de cât de mult am căutat înăuntrul nostru, am fost dispuși să ne cercetăm și am avut curajul să ne asumăm ceea ce suntem dar mai ales ceea ce putem deveni. Nu m-am putut abține să nu fac o paralelă între piesele de mobilier vechi, recondiționate, pe care le-am văzut integrate cu succes de către proprietari în decoruri moderne și noi ca oameni, neschimbați într-un fel, niște vechituri dacă mă raportez la termenii în care în tinerețe gândeam despre oamenii trecuți de 40 de ani, vechituri valoroase în contextul actual, modern, bine adaptate vremurilor. Suntem vintage și noi, și preferăm lucrurile vechi, fără să ne rușinăm de asta, pentru că eu cred că dacă nu știi de unde vii, cu siguranță nu știi cine ești și câte poți face, și poate nici nu vei descoperi spre ce îți dorești cu adevărat să te îndrepți. Atunci când ai o structură nealterată, la fel ca și lemnul, poți să rămâi drept în fața intemperiilor, poți face față adversităților. Iar această structură ne este dată de educație în primul rând, cea primită în familie, de valorile transmise și de felul în care am știut să ni le însușim, să le șlefuim și vom ști să le dam mai departe.
Încă un lucru la care m-am gândit intens în timp ce lucram cu lemnul în decursul lui 2022 este că deși de multe ori ponosit, rănit și poate văzut ca irecuperabil, dacă este tratat cu blândețe și atenție, din lemn poți reface adevărate bijuterii. Cam la fel se întâmplă și cu oamenii, odată ce le acorzi lucrurile de care au nevoie. Putem renaște, ne putem re-inventa, putem să ne curățăm și primenim sufletește pentru a deveni mai buni, mai frumoși. Diferența în cazul oamenilor e că nu întotdeauna au nevoie de alți oameni, deși câteodată se întâmplă și așa, o vorba spusă când trebuie, un gest salvator în nevoie, ne pot scoate din cine știe ce criză sau abis existențial. Avem nevoie unii de alții, de prezență, atingere, vorbe bune, avem nevoie de oameni repere, de modele. Setea aceasta nu dispare după copilărie și adolescență, aș zice că rămâne în noi, că vom căuta tot timpul să ne înconjurăm de persoane de la care putem învăța, de persoane cu care suntem complementari.
Crăciunul a fost pentru câțiva ani de zile o sărbătoare nu tocmai veselă pentru mine deoarece în preajma acestei sărbători îmi pierdusem tatăl cu ceva vreme în urmă, o moarte fulgerătoare l-a luat de lângă noi la propriu, în timp ce asistam neputincioasă. A fost un tată reper, un fel de busolă și punct cardinal pentru mine și surorile mele, omul care a investit tot ce a știut și a putut în educația noastră. În anii '80 ai secolului trecut, pe când cărțile nu erau din abundență pe piață așa cum sunt acum, ne povestea din memorie mitologie și istorie greacă, romană, nordică; ne explica fenomene naturale și biologie, ba chiar și fizică și chimie prin exemple practice. O vreme după ce el n-a mai fost mi se părea că sunt într-un fel pierdută și că nu mai am nici un sprijin, că nu mai am nici o susținere.
A fost un alt om, de fapt un omuleț, fiul meu, care m-a salvat, datorită căruia am fost în stare de multe lucruri de care nu m-am crezut capabilă o viață întreagă. Citindu-i fiului meu despre Orfeu și Euridice, într-o seara de toamnă spre iarnă, mi-am adus aminte de un detaliu uitat: bunica lui Orfeu, pe numele de Memoria, l-a învățat arta de a fi rapsod, rapsodos, adică de a cânta în versuri și pe muzică, tot felul de povești pe care repetându-le avea să le învețe pe de rost. Iată ce importanți sunt bătrânii, poveștile lor, tot ceea ce ei știu despre lume și viață și ceea ce ne transmit. Chiar dacă uneori ne simțim ca părinți neputincioși, sau simțim că facem eforturi care pe moment nu își arată efectul, cred că nu avem voie să renunțăm, nici nu putem lăsa angoasa dată de lumea în care trăim și care prezintă desigur destule pericole, să ne copleșească. Timpurile n-au fost niciodată grozave, mă uit în urmă la copilăria tatălui meu, în anii '50, ani de foame, de ocupație, la copilăria mea în anii '80, ani de foame, de regim politic dictatorial... sigur, provocările se schimbă, aș zice că evoluează în ritmul în care evoluează societatea în general, dar sunt acolo. Asta n-a împiedicat niciodată pe nimeni să devina un om bun, valoros.
Datorită Crăciunului am realizat că nu am altă alegere decât aceea de a deveni un om reper, de a-i da fiului meu fundamentul pe care își va clădi viața, baza solidă pe care va construi, umerii de care se va sprijini la nevoie. Ascultând colinde vechi, mai puțin comerciale, mi-am dat seama că multe din tradițiile orale s-au transmis datorită familiei, a familiilor care nu au renunțat la ele, la fel ca și în cazul mobilierului, și au avut înțelepciunea de a discerne lucrurile valoroase, materiale sau imateriale, pe care să le dea mai departe generațiilor ce vor veni. Dacă vrem să dăinuim și după ce nu vom mai fi, nu avem altă alegere decât aceasta, nu cunosc altă rețetă spre nemurire.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)