lumină lină, lini lumini, răsai din codrii mari de crini (Ioan Alexandru)
În ianuarie gândesc la tata. Nopțile cu un miros specific de tristețe se deapănă peste suflet ca niște brocarturi grele, încărcate de amintiri și păreri de rău. Cel mai iubit dintre pământeni, bărbatul acela frumos, adorat de femei, țigani și câini, a încetat din viață în septembrie 2021. Pe un pat mizer din Spitalul Județean, împuținat și cu chipul trist, de Crist însângerat pe o cruce derizorie sau de pasăre fără aripi rămasă într-un cuib peste care a venit iremediabil iarna. Seri și dimineți mă chinuie cu unghiile lor ascuțite împlântate în autostrăzi cerebrale pe care circulă neîntrerupt semne de întrebare. Piciorongate, ascuțite, scrâșnind din roți. De ce-uri nemiloase mă biciuiesc în rana deschisă a unui timp care n-a mai avut răbdare. Când în sfârșit adorm, este bine. Tata apare viu și mă scald noapte de noapte, vis de vis, în iluzia atât de palpabilă că mai este. E ger și poartă ca de obicei jacheta deschisă, pieptul aproape gol și mă înspăimântă. Stai, îi spun eu, să ți-o închid, că răcești. Mă aplec spre fermoar și uitându-mă spre el, debordez de fericire: Ce bine că trăiești, tată! Știi, atunci la spital, crezusem c-ai murit... iar el mă privește pătrunzător, cum parcă niciodată nu m-a privit: Trebuie să-ți spun un lucru, draga tatii: tocmai asta-i problema, ție îți lipsește credința! Mă trezesc și plâng, râuri de lacrimi, ninsori de lacrimi, universuri de lacrimi îngenunchiate pe altarul lui. Și adorm la un sân cald, cu miros de lapte, legănată de un aer lin, spălat, așezat. Dumnezeu tace.
Mors certa, hora incerta (proverb latin)
Ce este iubirea, ce este timpul? Este un timp pentru iubire sau iubire pe timp? Iubirea părinților, iubirea de sânge, iubirea pentru El, dar în rest... ce este iubirea? Valentine's vine cu ploaie de inimioare de marțipan și fondant, cu ursuleți de pluș și desuuri roșii, dantelă și glamour, restaurantele sunt fully booked de atâta iubire debordantă, siropoasă, care dă pe afară din cupele prea pline ca râul care nu încape în matcă. Lăcățele se închid pentru veșnicie pe podul din Köln, pe aleea regilor în Düsseldorf, pecetluind sute de mii de povești de dragoste forever, de cuvinte dulci care s-au spus, de jurăminte care s-au dat, de planuri care s-au făcut, de feți frumoși și ilene cosânzene, care dacă mai trăiesc sunt și azi împreună. Și-am încălecat pe-o șa... În fiecare tort alb cu etaj și glazură se ridică un piedestal iubirii veșnice, vaporoase, dulci ca frișca, nemuritoare ca noaptea nunții. Dar ce e veșnicia pentru o viață de om? Valentine's mă prinde în scepticism - feminism. Încep să refuz postul de Cenușăreasă în palatul imaculat al relației de cuplu. Cratițele sunt soioase și înălțate până la cer ca un vrej de fasole fermecat sau ca balaurul cu șapte capete. Dezordinea se întinde ca o plagă peste parchetul gri din lemn de stejar. Precum boabele de mazăre trântite în scârbă de o mamă vitregă. Mă arunc în crinolină și ies pe bicicletă în spațiu. Plutesc, visez, beau singură un pahar de vin la operele lui Puccini, mă îmbăt în ariile de dragoste și vărs mări de lacrimi pentru tragediile lor implacabile.
Un public periat și cumințel, mai ales cu părul grizonat sau dimpotrivă aer studențesc urmărește rezervat. Eu plâng. Pentru tata, pentru toți iubiții mei abandonați sau pierduți, pentru sutele de mii de lăcățele din Köln și Düsseldorf care nu și-au păstrat promisiunea, pentru trecerea timpului din care nu am învățat mai nimic în afară de trecerea ireparabilă a iubirii cu carul ei alegoric de muze, cu naiuri și alaiuri și voaluri și veșnicii de tinichea, din care răzbat spre mine splendidele acrobații vocale ale sopranei de coloratură.
Taci, s-auzi cum latră. Cățelul pământului. Sub crucea de piatră. (Strigoii, Mihai Eminescu)
Apoi februarie cu război. Gloanțe, morți, pârjol și jale ies din televizor și invadează casa. Un viol la care suntem forțați să asistăm, care ne violează la rândul lui. Valsurile se opresc și eu cad cu crinolina din tavan într-un pat în care cresc insomnii și alte ierburi îngrozitoare, care mă încolăcesc precum șerpii și mă strâng până când îmi opresc respirația. Unu, doi, unu, doi, învățăm mindfulness, viața nu este o gospodărie cu ponei unde se linge toată ziua turtă dulce și se imprimă visuri pe porțelan. Viața este un spectacol cu oameni răi și cu oameni și mai răi, și cu oameni și mai și mai răi. Care nu știu să negocieze ci să ridice bătacul și să-și mutileze reciproc popoarele. Omul este o ființă teritorială, un rinocer. Unii încep să arunce cu pietre, alții cad în idolatrie, alții vor răzbunare, pedeapsă, sancțiune, alții fac catwalk prin dărâmături, publicitate și like-uri, nunți în uniformă, instagram și înscenări virale, arme, isterie, amalgam, o încăierare universală. Sic transit gloria mundi. Și peste toate durere, multă durere. Universul ticăie furios și bomba atomică stă la pândă. Un click și întregul construct se năruie ca o casă din cărți de joc. Un click și se aude doar respirația ușurată a Pământului. Veșnicie. Pace.
Cuando sei Maria Dolores, cuando se que es mal de amore (Gypsy Kings)
Martie își ia săgețile și trage. Sunt la o saună din oraș. Acolo mă nimerește, așa prozaic, doña desnuda, pe nepusă masă, fără crinolină. De fapt purtăm încă masca în interior, obligatoriu. Și plouă, ploaie infernală de luna lui marte, sfredelitoare și patetică. Dar Marte nu ezită. El este impetuos, sălbatic, viril, săgețile îmi străpung ochii și știu, căderea din Paradis este programată. Mărul este roșu și apetisant, îl cunosc de undeva, are un zâmbet de Neptun prin bărbița neagră iar ochii negri ca murele au cearcăne profunde cu o privire pe cât de adâncă pe atât de tristă. Știu că vine spre mine, știu că îmi va vorbi, știu și ce îmi va spune, știu că pierzania este aproape. Dar nu mă împotrivesc. Nu. "Să nu te îndrăgostești", îmi spune, în timp ce își aprinde țigara. "Vezi să nu te îndrăgostești tu!" îi răspund eu șăgalnic, și zâmbește galeș: "que sera, sera, nu poți controla iubirea"...
Și dansăm prin noapte, ca doi fluturi, acel dans nupțial, de mascul cu penajul electrizant, incitant, multicolor, care-și înconjură femela cu bătăi avide, nesățioase, din aripi, insistent, persistent, nebun, ca aerul însuși. Fluturii sunt liberi, spuneau părinții mei. Îmi aduc aminte cum colindam cu ei prin Ploiești noaptea. O exaltare punea stăpânire pe noi pe la unsprezece seara și ne îmbrăcam să ieșim ca niște năluci în burta nopții. Bătute în cuiele lor abisale doar stelele mai scăpărau din veșnicia lor peste capurile noastre nebune de bucuria de a fi. De bucuria de a ști că sabotăm somnul, că ignorăm regula, că trăim. Dar ei nu mai sunt. Cântăm și dansăm și pentru ei. Și pentru ai lui. Tot morți și ei.
Cântăm și dansăm pentru morți și pentru vii, pentru viață. Lunile trec și din primăvară se aprinde latent țigara verii, întâi pâlpâind nesigură și firavă, apoi tot mai aprinsă și mai rebelă. Te amoooooo! îmi strigă acest pazzo în noapte. Te amo! îi răspund. Pe malul lacului ne iubim la șase dimineața. Nu suntem decât noi pe lumea aceasta. Și două lebede imaculate, care se plimbă maiestuos pe oglinda apei lăsând în urmă două dâre încrucișate. Per sempre!
Iubire, bibelou de porțelan (Ion Minulescu)
Nu, nu ne-am despărțit de bunăvoie. Nu. Nici iubirea nu s-a spart. A fost aruncată de la etaj de mai multe perechi de mâini telurice, ieșite parcă din pelerina unui vrăjitor malefic. Mâinile lui erau calde și mângâietoare ca briza mării. Celelalte mâini însă purtau în ele spinii pământului. Pe unele străluceau ghiuluri, altele își prezentau manichiura perfectă pe mese politice, altele mângâiau cu plăcere bani, ca niște mâini de magician care îmblânzesc un tigru. Era membrul unui clan. Balaurul cu șapte capete ieșise din poveste și se zgâise cu ochii bulbucați la iubirea noastră. Apoi încercase să o zdrobească în palmă. Dar ea este diafană, invizibilă, magică. Dacă este ceva cu adevărat liber, atunci iubirea. Așa că balaurul se mulțumise s-o arunce cât mai departe, în văile timpului care el însuși este un îngrozitor destrămător de vise.
Și plutind așa prin aer această iubire s-a agățat în bula aurie a timpului. Suspendată, eterică, vaporoasă, el o privește cum cântă și dansează în spuma amintirilor. Și râde. Iar dacă n-a murit, o mai fi trăind și astăzi.
Doi de săbii. Blocajul (Tarot)
Orașul în care locuiesc este citadela clanurilor mafiote. What? Trafic de arme, droguri, prostituție, ciocniri violente între familii rivale, scandal XXL. Telefonul sună câteva luni aproape zilnic. Ca o avertizare. Ca o limbă de șarpe sâsâind în pregătirea unui atac. Port neîntrerupt ochelari de soare și îmi schimb culoarea părului. Pentru prima dată în viață, mi-e frică. În plină Germanie. Sauna ia foc. Neptun se zbate în lacrimi încercând să stingă focul, cu al lui trident. Dar balaurul cu șapte capete varsă foc pe nări și pe gură și universul începe să miroasă a funingine. Dar eu, eu? Ce am eu de a face cu toate acestea?
Răul continuă în Ucraina. Răul mi-a intrat în inimă. Răul este mai aproape decât credem noi. Este direct pe stradă, în cel mai frumos costum, parfumat și zâmbitor. Răul este cosmopolit și glamuros, carismatic și plin de ostentație, ignorant si viclean, cu șapte capete antrenate să muște pe la spate. Urăște fericirea altora. Răul poartă Louis Vuitton.
Încerc să-mi ridic vibrația, să zbor chiar așa, cu aripa frântă, din nou peste lucruri. Dar zborul e acțiune, iar eu sunt pe o masă de Tarot în poziția unui doi de săbii. Legată la ochi, la răscruce. Așteptându-l pe zeu să iasă din apele lui tulburi și să îmi sufle în aripa frântă din nou viață. Dar nu vine. Îl văd parcă într-un hotel imortalizat într-o statuie, cu părul lui de abanos și ochii negri ca mura, înfipt în trident. Pare că luptă încă, iar ochii au o sclipire duioasă și neînduplecată în același timp. Din când în când îmi trimite buchete cu fluturi. Chiar și în noiembrie.
Dar timpul le vindecă pe toate, nu-i așa? Vin sărbătorile de iarnă și goana după materie. Noaptea, pe aleea regilor în Düsseldorf o inimă gigantică de sârmă împodobită cu luminițe sclipește din dărâmături pe o schelă de construcții. Iar din apă îi răspunde o inimă geamănă. Se oglindesc așa tăcut una într-alta, chiar dacă le despart și aer, și apă, și pământ. Chiar dacă una e palpabilă iar cealaltă doar iluzie, vis. Cad fulgi ireali de pluș și de ciocolată cu amintiri din copilărie și căldură de părinți demult morți.
Viața se derulează cu încetinitorul pe o canapea confortabilă în timp ce focul mocnește înlăuntru molcom, lingându-și rănile și alunecând într-un somn hibernal. Afară este frigul, baricada, glaciațiunea. Dar aici, înlăuntrul meu, este imaterialul, posibilul, infinitul. Aici este fabrica de miracole. La un sân cald, cu miros de lapte, legănată de un aer lin, spălat, așezat. Lângă Dumnezeu.
*