Am râs și ne-am hiperemoționat enorm la repetițiile alea. Iar textul lui Elise nu încetează să mă bântuie chiar și acum. Cred că am prins și un plus de duioșie, înțelegere și îngăduință față de vremurile și existența oamenilor la care se referă povestea. Acum vreo 10-15 ani, eram mai superficială, din păcate...
A urmat altă reîntâlnire mișto, de data asta după aproximativ 20 de ani, cu Radu Nica. Nu mai lucraserăm împreună din facultate. Aveam amândoi emoții și o mare așteptare pozitivă absolut firească. Omicron, testări zilnice, hai că suntem safe și azi, ba nu, nu toți, hai Doamne ajută...
Lacrimile amare ale Petrei von Kant a fost textul pe care am lucrat. Radu a venit cu un concept foarte aparte, cu un accent puternic pe partea de coregrafie (Ioana Marchidan). M-a entuziasmat enorm experiența asta și faptul că Radu a adus împreună în acest proiect artiști și oameni valoroși pe care mă bucur mult ca i-am cunoscut și care m-au inspirat enorm: Theodor Cristian Niculae, scenograf tânăr, cu un univers personal artistic foarte puternic, Adrian Piciorea, care face muzici fabuloase și compune și lucrează cu o răbdare de invidiat.
La scurt timp după asta, tot cu Radu, am lucrat pe textul lui Bodnarenko, Sindromul supraviețuitorului.
De fapt, încep să realizez că 2022 a cam fost anul reîntâlnirilor și al reînvățărilor, cumva... La final de august, după o vară ciudat de liniștită, dar care dădea mici ghionturi, mici semnale de schimbări necesare, în sfârșit, după ani și ani, am reîntâlnit-o pe Andreea Vulpe. Și am zis, aha, a venit momentul ăla important iar, momentul ordonator, al învățării, reînvățării, reumplerii, momentul când realizezi că trebuie să redeschizi ochii altfel în meseria asta. Ca în preajma lui Colceag sau Dabija. Dar fix în aceeași zona. Adică, mi-am dat voie să fac asta, am vrut, am știut, am simțit că e un stop și un restart necesar. Iar în preajma unui om de teatru excepțional ca Andreea, trebuie să fii nebun să nu vrei să faci asta, să nu ți se reactiveze învățăcelul care scutură de siguranță și confort plictisitor actorul cât de cât matur.
Au fost repetiții lungi și intense, back to basics și nu numai, meditații febrile, bucurii maxime, căutări, scormoniri, isterii, nervi de neputință și senzația continua că trec o mare punte. Textul Nora 2. Casa păpușii de Lucas Hnath. "Rămâi pe palier, nu descărca..."
Pauză de repetiții câteva zile bune, urmează deplasări în festivaluri cu spectacole, o toamna plină cum nu am mai avut vreodată. Piatra Neamț, Brăila, Galați, Odorhei, Arad, București. Și efectiv explodez de fericire că iau premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar la festival la Galați, pentru rolul din Doi morți vii. De ce atâta fericire? Pentru că e vorba despre un rol făcut în regia lui Sandu Dabija. Orice actor care a avut șansa să-l întâlnească știe ce înseamnă asta.
Apoi, cum era de așteptat, pe final de an, m-a lovit irecuperabil extenuarea, cam pe la începutul proiectului prietenei mele, Andrea Gavriliu. Mi-am dorit atât de mult, am visat atât de mult întâlnirea asta profesională, suntem prietene de vreo 20 de ani dar nu apucaserăm până acum să și lucrăm împreună. E o vorbă, vezi să nu te prindă binele când ești mai rău. Eh, jur că s-a cam întâmplat asta. Andrea, dacă citește asta, va zice ca exagerez. Deloc, eram avion, delayuri de reacție, lipsă de focus, frustrant ca dracu', am zis, pfff, răbdare, ești cam pe zero cu resursele, prinzi greu și uiți repede, răbdare, faci cât poți, cum se poate... Dar a fost o muncă de echipă excelentă. Plus muzica dementă a lui Mihai Dobre. Privitor e numele bijuteriei de spectacol gândit și regizat de Andrea. Disciplină, rafinament, gând liber, răbdare și luciditate.
Și! Un punct aparte, marea întâlnire a lui 2022 în materie de partener de scenă, nu am cum să nu vorbesc despre asta, se numește Mădălina Mușat. Este colega mea, actrița deja cunoscută, partenera de scena în spectacolele mai sus amintite, acest Șarpe K, vorba Andreei Vulpe, care te hipnotizează efectiv prin forța interioară de a fi acolo, cu tine, pe scenă, sută la sută, pe direct, o ancoră de bucurie, inspirație, lumina, schimb și transfer de energie. Spectacol după spectacol, nu încetam să mă minunez de ce chestii ni se pot întâmpla lucrând împreună, comunicare ușoară, fără nevoi suplimentare de explicații, de parcă rulam un limbaj comun, cumva, exersat în mulți ani.
Suntem colege de 2 ani, doar. Comunicare perfectă atât pe bucurie tembelă, irațională, necesară, cât și pe plonjeuri tăcute în seriozitate. Sau, și, combinate. În materie de ce și de ce suntem acolo, pe scenă, care e întâlnirea, intuitiv, onest și cu mare bucurie. Am senzația că oi fi făcut ceva realmente bun în meseria asta de am primit ca recompensă un partener de scenă ca Mădălina. O prețuiesc și sper să aibă o carieră luminoasă. E adâncă, bună, generoasă, voioasă, puternică și te inspiră continuu.
În plan personal, a fost anul bucuriilor și al tristeților extreme, irelevant pentru o confesiune aici, un Capricorn care se respectă ține coada pe sus și cultivă seriozitatea și misterul, haha, chit că în spate nu e nimic abscons sau mai știu eu cum. Momentan e liniște pe creștere. Când reînveți să renunți, ești puternic. În 2022 m-au marcat și urmărit câteva cărți: Iertarea lui Jankelevitch, Fizica tristeții lui Gospodinov, carte primită cadou de la o ființă minunată, căreia îi mulțumesc din suflet, și pentru asta... Mama râde, emoționantul jurnal al uneia din regizoarele preferate, Chantal Akerman, Grădina de sticlă de Tatiana Țibuleac, o ador. Aștept cu nerăbdare să pun mâna pe traducerea nouă a lui Ulise, de Rareș Moldovan. Sunt îngrozitor de curioasă.
Am intrat deja în 2023, am o sumedenie de planuri, chestii de recuperat, spectacole pe care neapărat vreau să ajung să le vad, Tatăl lui Juncu, Nu mai ține linia ocupată al Adinei Lazăr, Richard-ul cu Leoveanu etc, etc. Și poate, zic, poate, să mă las de fumat. În rest, totul e... Înspre bine, vorba cuiva. Aurită.
*