Reflectez și înțeleg. Cărțile lui Joan Didion citite anul acesta în primăvară (Anul gândirii magice și Nopți albastre) au trebuit să apară în viața mea și m-au influențat. Întâi m-au liniștit, deși sunt cărți despre pierderi supreme în viața ei. Are Didion un stil și o scriitură în a-și transmite memoriile fără să te doară, fără să te deprime, unice. Și apoi mi-a răscolit dorința de a pune în fotografii și în cuvinte antagonismul trăirilor mele în aceeași lună a anului dar în ani diferiți.
Îmi mai aprind o țigară și-mi năvălesc în minte: pierderea, durerea în valuri, șocul, mâinile ei albe și inerte cu manichiura perfectă și culoarea roșie. Ultima mea rugăciune în van într-o biserică albă nu ca un enoriaș ci ca un cerșetor cu mâinile întinse și care pute a nopți nedormite pe holuri de spital. Apoi negrul care arde pielea sub soarele deja dogoritor de sfârșit de iunie. Și apoi golul. Ani de găuri negre, de hăuri în care îmi urlam dorul, de alei pustiite unde chiar și frunzele gonite de vânt aveau rostul lor. Respir adânc.
Îmi mai aprind o țigară și zâmbesc.
Te-am întâlnit când nici nu mai voiam să te întâlnesc. Îmi luasem gândul de la tine, ceva din sufletul meu îmi sugera un bun rămas implacabil. Obosisem să te caut, să te am, să te aleg. Până într-o dimineață de început de iunie când te-am cunoscut. Ochii tăi verzi și atât de vii au ocupat spațiul golurilor mele pe care le-am tot săpat metodic ca singur sens al existenței mele. Eram gropar. Locuiai acolo aproape de buza mării și-ți așteptai mama care întârzia pentru că avea de cusut răni în subsolul rânced al realității. Am aruncat deșeurile toxice din mintea mea, am spălat, am primenit, am aerisit ventricule ca să te primesc cum trebuie. La început au fost doar o păpușă și un zâmbet ștrengar și a urmat o dragoste imensă. Din care ridic zmeie spre cer, construiesc castele de nisip, din care îmi iau puterea magică pentru prinsa, atinsa, ascunsa în ritmul alert al piciorușelor tale neobosite.
Încă dormi. Dimineața mușcă cu dinți de lapte din pântecul ceresc.
O nouă zi de vară așteaptă vanitoasă în prag. Știe că e regină și că o să o urmez orbește, prin brize reci sau foc solar. Am să ajung pe țărm de mare. O să găsesc un ochi de pește să-mi astup globul ocular gol și bricheta pierdută ieri în nisip. O să fac sprinturi după umbrela luată de vânt dezvelind felii de sân și rănindu-mi ușor tălpile în scoicile atât de nemiloase uneori. Poate am să mănânc o plăcintă dintr-o cutie banală care va rătăci stingheră în bucătăria mea și-mi voi spune naiv că asta e fericirea.
S-a trezit și ea odată cu soarele. Avem iunie cu miere de tei la micul dejun.
*