M-am încăpățânat să zâmbesc. Așa i-ar fi plăcut să mă știe, să ne știe. Unii lîngă alții și fără a lăsa lacrima să curgă. Dar ea a curs, cu sau fără voia noastră, a curs. După patruzeci de ani tata a decis să înceapă o călătorie singur, fără mama și așa ne-am trezit toți ai casei într-un nou început. Nimic din ce a fost nu mai mergea ca înainte, nimic din ce știam nu se aplica noului început. Acesta a fost primul gând după ce ne-am întors acasă într-o după-amiază friguroasă, cu bobi de ploaie mici, trecuți prin sită. Era târziu, în martie, iar florile nu mai înfloreau pentru noi, culorile lumii se topeau, n-aveam ochi pentru minuni.
În drumul său acest început mi-a dat bucuria să descopăr, să redescopăr oameni, să mă regăsesc pe mine, să recreez punți, legături... sentimente. Așa, drumul anului ce a trecut s-a făcut mai lin.
Tata nu m-a învățat cum să trăiesc fără el, nu ne-a învățat, așa că noi a trebuit să mergem în călătoria asta împreună, dar în același timp singuri. Mama și-a lăsat puii să zboare umplându-și liniștea cu rugăciuni, fratele și cumnata s-au cuibărit lângă nepoata mea, timpul trece.
Eu m-am încăpățânat să zâmbesc, pentru că tata nu și-ar fi dorit să mă schimb, pentru că el știa că în spatele fiecărei zile senine arătată lumii se ascundea noaptea plină de gânduri. Știa multe, tăcute, tăinuite. În singurătatea mea l-am purtat și îl mai port uneori cu lacrima în ochi, însă și ea se usucă lăsând o urmă pe obraz ce dispare odată cu un colț de buză ridicat. Zâmbesc.
Drumurile ce au fost pustiite de zâmbet în desele mele opriri acasă au lăsat ușor, ușor iarba să crească pe ele, au început a prinde culoare.
În frumosul Istanbul m-am lăsat pradă unei lumi pline de farmec, de arome, o lume pestriță și uneori greu de înțeles. Mi-am purtat pașii prin locuri pline de istorie și de un pitoresc aparte. În frumosul Istanbul inima mi-a bătut ca și cum ar fi cu 15 ani mai tânără. Atâția ani au trecut de la ultima îmbrățișare caldă primită de la o prietenă pe care o cunosc de când pașii mă purtau pe frumosul deal al Copoului din "Iașiul Marilor Iubiri". În friguroasa Scoție am regăsit căldura oamenilor și am învățat că lacrimile căzute sub ploaie se prefac în zâmbet la prima rază de soare.
Mi-am dirijat lectura și am zâmbit citind din Radu Paraschivescu, Mihai Găinușă, Ionuț Corbea, Florea Dudiță. Am căutat autori pe care nu îi știam, nu i-am citit dar care au aruncat pe drumul meu o rază ce mă purta pe calea cea bună a liniștii.
Secat de mine, nu am putut scrie nimic, nu am scris nimic. Nu am putut da un rost sentimentelor, nu am putut lăsa pe nimeni să iasă din imaginația mea și să se bucure de o viață a sa. N-am fost un mic Dumnezeu și n-am creat personaje, situații, n-am luat pe nimeni de lângă nimeni. Am luat o pauză.
Pauza de personaje m-a trimis înapoi la dragostea mea pentru natură, pentru plante, la domeniul pe care l-am studiat dar a cărui meserie nu am practicat-o niciodată. Apelând la materiale culese de pe vremea când eram student al Facultății de Horticultură am trimis la două edituri din Marea Britanie un manuscris despre nuc. The magic of Walnut / Magia Nucului a apărut în drumul meu și m-a făcut să zâmbesc.
Prima mea carte publicată în limba engleză va fi despre pomul copilăriei mele, încununare dintre pasiunea tatei și meseria mea de bază. La momentul la care veți citi aceste rânduri volumul este sub tipar sau deja în librării.
Ca o continuare a reîntoarcerii către natură anul acesta am avut cea mai bună producție în grădina mea de legume, prinsă într-o metropolă a lumii.
Anul trecut m-am încăpățânat să zâmbesc la toate lucrurile mici pe care nu le-am văzut până acum, dar care sunt atât de mari în fapt. Pentru descoperirea drumului spre zâmbet, pentru redescoperirea mea și a lumii am doar tatei să-i mulțumesc. Călătoria lui, a mea, ce a devenit acum și-a voastră s-a terminat și a început într-un zorit de dimineață.