E limpede că, dacă te uiți înapoi, trebuie să te uiți și spre viitor. Pui un pic de ordine în trecut. Nu sunt, în ce mă privește, prea multe lucruri importante de ordonat. Am citit, deci voi citi. Am ascultat tot felul de muzică, deci voi asculta tot felul de muzică. Am văzut filme (vai!, prea puține), deci voi vedea filme (sper mai multe). Am umblat încoace și încolo, deci voi umbla încoace și încolo. Am făcut fotografii, deci voi face fotografii.
Citesc etologie. Mi-a plăcut, demult, un text al lui Konrad Lorenz despre curiozitatea omenească; am fi curioși pentru că nu ajungem la maturitate. Ideile noastre pot să nu devină prizoniere ale făgașelor în care au intrat, dar pot și alerga în toate părțile căutându-și sprijin și împlinire (e vai și amar cât simplific). De atunci mă bucur să citesc cărți din domeniu și din jurul lui. În 2022 am citit Frans de Waal și Edward O. Wilson. Partea frumoasă e că de la animale înveți multe despre tine. Am căpătat mare stimă pentru toate speciile.
Îmi place să fotografiez animale. La țară petrec destulă vreme într-o casă a unor prieteni de pe prispa căreia văd un cuib de berze. Mă prezint în sat când prietenii de acolo mă anunță că au sosit berzele. Ei au treabă, eu stau cu o cafea și mă uit la cuib. Țelul meu (cu berzele nu știi niciodată cât durează împlinirea lui) e să pot arăta fiecare moment important al vieții lor: cum repară cuibul, cum fac pui, cum le aduc de mâncare, cum îi învață să zboare, cum se pregătesc pentru noapte, cum se adună să plece, spre jumătatea lui august. Nu stau bine la capitolul repararea cuibului (dacă nu te nimerești acolo în cele două, trei zile cât îl repară, trebuie să amâni pe anul viitor).
Literatură am citit haotic. Romane englezești de secol XIX, proză scurtă de japonezi, comedii de secol XVII (așa am descoperit că cea mai grozavă comedie franțuzească a epocii e singura pe care a scris-o Racine: Les Plaideurs). Să treci așa ușor între lumi atât de diferite seamănă cu un început de imponderabilitate.
Am fotografiat și garduri. Tot plimbându-mă pe sub munte, am descoperit cât îmi plac gardurile de lemn peste care a trecut timpul: construite din tot felul de fragmente de lemn, adesea din crengi prea puțin disciplinabile, îmi arată ceea ce cred că arată de foarte multă vreme: faci un astfel de gard știind foarte bine că nu are cum să dureze, că îl vei schimba peste scurtă vreme; nici nu merită să te străduiești, atât de puternice sunt lucrurile care îți vor șubrezi construcția, ai învățat foarte bine raportul între muncă și folosul ei.
Gândiți-vă la diferența între un gard de lemn și un gard de fier și ciment; altfel se vede natura dincolo de gardurile astea. Gardurile pe care le caut eu sunt rareori garduri de case (garduri mândre). Multe sunt într-o rână, își pierd din uluci... La început mi-am propus să adun cincizeci de fotografii, apoi o sută, apoi două sute, acum nu-mi mai propun nimic. Iasă câte or ieși. E grozav să cauți garduri pe care înveți că în anul următor altfel le va lumina soarele sau nu le vei mai găsi la fel sau nu le vei mai găsi deloc.
Nu am stat degeaba nici pe la oraș. Dar greu găsesc aici un echivalent pentru momentul în care, pe rând, puii bat din aripi în cuib înălțându-se din el și coborând tot acolo ca niște helicoptere sub privirile părinților veghind pe stâlpii vecini (mai apoi vor învăța să prindă curenții de aer și să planeze).
Am tot stat în cumpănă: să pomenesc sau nu despre Grecia veche? Oamenii moderni călătoresc cât mai mult. În Grecia nu fusesem, dintr-o temere. Am crescut cu legendele și miturile Greciei antice. Ana Blandiana a spus cândva că fusese dezamăgită de Paris: își construise în minte un oraș la înălțimea căruia cel pe care îl vedea nu avea cum să se ridice. Mi-a fost frică de Grecia: ori mă va face să spun, precum Călinescu, sunt grec, ori mă va rupe definitiv de ce am vrut să fiu.
Grecia suferă de pe urma turismului: englezi beți care vor să se pozeze îmbrățișând statuia lui Poseidon, italience hlizindu-se incontinent sub poarta de la Micene, asiatice fluturând năframe pe Acropole cu templul în spate, ca să fie pozate, sau petrecându-și tot timpul la Epidaur ca să-și facă selfies, franțuzoaice pariind vesele cât de cald le-ar putea fi falnicilor evzones în uniformele lor... Sergentul care ajută garda mi-a spus că semnificația gesturilor rupte ale celor doi membri ai ei este smulgerea spre viață din osemintele celor care i-au precedat. Se nasc ieșind din pământ, cum se nasc războinicii în vechea legendă tebană. Acum, o jună îi cerea iubitului ei s-o pozeze lângă un evzone.
Să se poată conchide de aici că Greciei îi strică turiștii? Epidaur este vestit pentru acustică; nu cu multă vreme în urmă, turiștii hăuleau ca să se audă. Nu mai e voie, acum toată lumea aplaudă. Greciei vechi cu siguranță îi strică. Dar la Muzeul de Artă Cicladică nu e prea multă lume printre exponatele care sunt, multe, din al doilea mileniu î.e.n. În Stoa vezi vase și podoabe de prin aceeași epocă. Iar la Muzeul de Arheologie reîntâlnești multe din piesele pe care le știi deja din tot felul de cărți și albume despre ce e Grecia. La Aigina e puțină lume și poți sta destule momente singur cu templul pe culmea lui, deasupra mării. Când pleci din asemenea locuri lumea reală ți se leagănă în fața ochilor nesigură și fadă.
Sunt oameni care reconstituie o statuie după o bucată din ea pe care se văd urmele unei drapări de veșmânt (veșmintele grecilor constau din dreptunghiuri mari cu care își înveleau corpul; îți dădeai seama cu cine ai de-a face după cum se învelea și cum se mișca astfel învelit); oamenii aceia sunt norocoși și răsfățați. Norocos și răsfățat a fost și André Billy, care în 1937 a publicat o carte, La Grèce, cu 210 heliogravuri (fotografii de azi au toate motivele să fie invidioși pe granulația aceea care este și a pietrei). A străbătut țara în multe săptămâni, cu tren, barcă și catâri. Astăzi, nu mai poți face itinerarul decât în imaginație. E grozav să te vezi urcând la Aigina pe catâr, printre stânci, cu marea drept linie a orizontului.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)