Anul teatral a început cu sincope. E greu să reintri în ritmul just, după o perioadă de incertitudini și temeri - Ne închid iar? Ba nu... Ba da... Poate... Tulpini noi, zvonuri noi, frici noi sau vechi. Nu poți trăi așa pentru prea multă vreme. Sunt două variante: fie somatizezi și alegi să te scalzi în anxietățile care vin tăvălug peste tine, fie te iei la trântă cu ele. Un om deștept mi-a spus odată: "Și depresia este parte din tine. Ia-o ca atare, ca și cum ar fi un al doilea ficat sau un al treilea plămân și atunci vei vedea că-și pierde din personalitate." Zis și făcut. Căci am făcut. Printre spectacolele anulate și reprogramate, rundele de infectări noi, lamelele de teste împrăștiate pe la cabină, teatrul s-a întâmplat. Cumva, destinul lui a fost mereu așa, căci, în cele mai vitrege perioade ale istoriei, ficțiunea devine mai suportabilă ca realitatea, iar omul vrea să râdă sau să plângă de dragul lui Hamlet sau al Ninei, nu din cauza lui Stalin sau a lui Ceaușescu.
Așadar, am supraviețuit cu Morticia, Fanny, Drizella, Zelima și Isabela ca, ulterior, să mă însoțească și ingenua răzvrătită Polly Peachum, din Opera de trei parale a lui Brecht, al doilea spectacol semnat Răzvan Mazilu din distribuția căruia fac parte, la Teatrul Excelsior București. Amorțeala se terminase. Nici nu se putea altfel cu Răzvan, pentru că el cere actorilor implicare totală, concentrare, priză directă, focus, aici și acum. Niciodată nu se mulțumește cu puțin, pentru că și el oferă mult. Premiera Operei a fost în mai, ca în iunie să plece la Festivalul de Teatru de la Sibiu unde, cu un an în urmă, jucam Addams-ul în sala Faust de vizavi.
Chiar în toiul verii, din Londra vâscoasă și pestriță a lui Brecht, am ajuns în Londra reală, după un scurt popas în Dublin. Statisticienii spun că am prins cea mai călduroasă zi londoneză, din ultimii 150 de ani, 42o la umbră! Localnicii aproape că se "prelingeau" de căldură pe trotuare, în timp ce pentru noi era doar o arșiță obișnuită.
Nici în Londra nu mai fusesem. Ciudat oraș, copleșitor oraș... Parcă secole de civilizație robustă stau neclintite pe fațadele clădirilor, pe piatra cubică de sub tălpi, pe lampadarele stradale, pe peste tot. Te simți mic, pierdut și insignifiant. Tamisa este la fel de verde și murdară ca la Brecht; parcă te aștepți să iasă la suprafață vreun cadavru purtat de apă, printre bidoane, pungi, cauciucuri și alte rămășițe urbane. Turiști puhoaie, de parcă tot mapamondul se găsise tocmai atunci să viziteze Londra. Ca să te odihnești, trebuia să intri în Westminster sau în St. Paul, unde răcoarea și liniștea te mai îmblânzeau puțin.
Am văzut The Book of Mormon și A Play that Goes Wrong. Despre a doua nu prea am ce scrie, pesemne că nu am nimerit distribuția bună, dar de prima aș avea de scris o teză de doctorat. Impecabil. Ce actori, ce voci, ce coregrafie, ce umor, ce spectacol! Nu pot descrie în cuvinte cum se vede mecanismul perfect uns, rotund și complex al spectacolelor de musical de pe West End. Pentru toți cei interesați, este de văzut și de revăzut.
Întoarsă în București, unde altundeva, am aflat că voi face parte din distribuția a două spectacole noi: The Sweet Science of Bruising, un text englezesc contemporan scris de Joy Wilkinson - una dintre cele mai ofertante și bogate lecturi dramatice pe care le-am avut în ultimii ani, în regia Sânzianei Stoican, și Solaris de David Grieg, o adaptare după capodopera literaturii s.f. a lui Stanislav Lem, în regia lui Bobi Pricop.
Cu Sânziana am mai lucrat, dar acum, odată cu Knockout, căci așa s-a tradus "dulcea știință", am avut prilejul să o descopăr - inteligentă, generoasă, răbdătoare, fermă, toate la un loc și mai mult de atât, iar istoria repetițiilor de la Knockout - pe lângă diminețile de box cu maestrul Mircea Crețu, transpirația impregnată în costumele victoriene ale lui Valentin Vârlan, energia euforică din culise - s-a scris în momentul în care am realizat cât de mult ne iubim unii pe alții și cât de norocoși suntem că ne avem.
Premiera a venit, spectacolul este lung, epic, trăiești o viață pe scenă și încă una în culise, dar cine nu apucă să-l vadă este, cred eu, puțin mai sărac. Chipurile transfigurate ale spectatorilor de la finalul fiecărei reprezentații îmi sunt martore.
Doar câteva zile anemice mă mai despart de finalul anului. Joc ce am de jucat, repet la Solaris-ul lui Bobi (despre el, la anul) și, aidoma asistentei Violet din Knockout, mă gândesc la Paris. Dacă Violet nu mai ajunge la Paris, Oana avea să ajungă pentru a treia oară.
Frumos e în decembrie la Paris! Totul pare familiar și aerisit. Să zic și "boem" ar fi pleonastic. Timpul curge greu, zilele puține par mai multe, luminile orașului sunt mai potolite, iar în minte îmi răsună șoapta ghizilor din Panthéon, "Șhhh...", adică să păstrăm liniștea cuvenită, căci acolo, în dedesubtul pietrelor de marmură, zac mințile strălucite ale lumii moderne. Straniu gând îmi trece prin minte: când spectacolul este prea frumos, prea bogat, prea intens, primul reflex al spectatorului nu este să aplaude, ci să tacă, de teamă să nu rupă vraja printr-un gest banal. Așadar, mă înclin în fața anului ce tocmai s-a scurs, căci a fost un an foarte bun, iar în loc să-l aplaud, am să tac.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)