mă gândesc serios să-mi caut un job, stau pe canapea și mă uit toată ziua la filme de groază cu perdeaua trasă. 2021 nu m-a lăsat chiar de tot fără de lucru dar neliniștea că nu lucrez ceva nou, că nu mă întrețin singură la vârsta mea, că trece tinerețea pe lângă mine și eu nu fac rolurile alea (nu mă întrebați, habar n-am ce era în mintea mea) îmi stă pe creier. Mă apuc a 1000a oară de pian, caut tot felul de hobbyuri care să mă facă să mă simt utilă.*
mă trezesc cu o durere de dinți care mă face enervantă și ciufută. Mă apuc să fac mazăre, tai o ceapă, îmi suflu mucii. Intru pe facebook și primul lucru care-mi apare sunt Nominalizările și Premiile Senatului UNITER. Deschid, văd și durerea de dinte se absoarbe, dispare, mazărea mi se arde în tigaie, brusc toată lumea mă sună, plâng de la ceapă și de la emoții. Merg la dentist și stau cu gura într-un rânjet până la urechi, oricum nu mă mai doare nimic. Prietenii mei mă sărbătoresc cu flori și prosecco, mă culc și mă gândesc că ceva, habar n-am ce, abia acum începe.*
eliberez apartamentul de la Cișmigiu unde am locuit pe perioada masterului. Când duc și ultima cutie la mașină mă gândesc că atâtea vizite neanunțate dar care se transformă în petreceri sau băute până mult prea târziu nu cred că o să mai am în nicio altă casă. Mi-e dor deja de pachetele de la Rodi (aka mama lui Răzvan Mîndruță, colegul meu de apartament, de școală, de spectacol) pe care le împărțeam aproape frățește - cea mai bună prăjitură cu vișine ever!!! invitații de pe Câmpineanu 29 știu despre ce e vorba!plecăm la Miercurea Ciuc la festivalul Unscene cu spectacolul În Republica Fericirii (r. Vlad Massaci), pe urmă cu InstaShakespeare (concept Matei Lucaci-Grunberg) la Festivalul Shakespeare de la Craiova, apoi la Târgu Mureș la Festivalul Studio unde jucăm tot În Republica Fericirii la super spațiul de la 3G Hub.
*
ajung la Cluj, reluăm Un copil pe un litru de benzină (r. Irisz Kovacs) la Reactor de Creație și Experiment. Văd Livada de vișini (r. Yuri Kordonsky) de la Teatrul Maghiar, spectacol care m-a liniștit. Eu aveam această credință cum că un spectacol bun trebuie să fie o revoltă colectivă, să pună punctul pe i deși circumstanțele îl sugrumă, să mă doară. Spectacolul ăsta m-a uns pe suflet, după ce am ieșit din sală aveam chef să iert.mă întorc acasă și pe drum mă gândesc la spectacolul nostru, la monologul care începe cu "Am avut 100 de iubiți". Mă gândesc la ambiția mea, la lupta esențială de a fi dorită în orice circumstanță, la orgoliul meu care, când frânt / înfrânt, a durut mereu mai mult decât inima mea frântă. Oarecum mă amuză, oarecum nu. Oarecum mi-e rușine de acele momente, oarecum încerc să nu le disprețuiesc total și categoric și să le văd un sens în toată macro-treaba asta. Am compasiune față de mine și nu oarecum, chiar am.
ajung la București. Spectacole, festivaluri, jurii peste jurii și într-o noapte, extenuată dar cu adrenalina la maxim, mă îndrăgostesc aproape fără să-mi dau seama, fără să semene cu îndrăgostirile de până acum. Mă îndrăgostesc liniștit daca e posibil, în felul ăla în care știi că nu e de stat pe gânduri, nu e de pierdut.
merg la FITS și nu mai țin minte niciun spectacol pentru că mă țineam de mână pe ascuns cu acum-iubitul meu (yesss!!!). Ziua mergem cu bicicletele la muzeul Astra în aer liber, ne furișăm în locurile alea încă nepopulate de voluntari și de invitați și când revenim în societate, simt o complicitate care nu necesită nici măcar o privire. O complicitate care ne face să pufnim în râs pentru că nimeni nu mai poate avea acces la ce se întâmplă acum. Simt că mi se întâmplă ceva foarte important. Simt că pic la pace cu corpul meu care în sfârșit e perfect, desăvârșit, cel mai frumos și cel mai iubit.
*
ajung la Bistrița cu câteva ore înainte de gală (gala UNITER), mă machiez cu Irisz, mă îmbrac în rochia mea purtătoare de noroc făcută de Cristina (Milea) pe corpul meu, pe bustul meu, pe gustul meu. Cristina care m-a întrebat ce zodie sunt de parcă a simțit că e ceva important pentru mine și care mi-a infuzat rochia cu rubin pentru că e piatra mea norocoasă, care m-a retușat înainte de gală și care înainte să plecăm de la hotel mi-a zis sper că ți-ai făcut speech-ul iar eu am plecat din cameră rușinată de parcă uitasem complet ce căutam acolo. Am cunoscut un artist pe care-l admiram și s-a întâmplat să-l admir și mai tare. A doua zi la aeroport mă așteaptă tatăl meu. Îl strig tare și îl îmbrățișez de parcă nu ne-am mai văzut de luni de zile. Ajungem acasă și părinții mei îmi arată mândri cum au făcut un video cu discursul meu de mulțumire din seara precedentă. Câteodată, când trec pe lângă biroul tatălui meu, îmi aud vocea miorlăită care mulțumește și sunt, din nou, fericită până la lacrimi.
Mă întorc acasă și ziua următoare jucăm ultimul spectacol în calitate de studenți UNATC în cadrul Galei Absolvenților. La Gală primim trandafiri și îmi amintesc de primul trandafir primit la UNATC la deschiderea anului universitar 2017-2018, când am intrat la facultate. Mă emoționez când îmi dau seama cum s-au așezat lucrurile, mă copleșește. Daaaaar nu mă simt nostalgică, sunt entuziasmată pentru tot ce urmează. Acum am cât de cât curaj să zbor singură.
*
fug de la repetiții, sar la Cami (Camelia Pintilie) în mașină și mergem spre Alexandria, mai exact spre Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis unde jucăm Efecte secundare (r. Vlad Bălan). Sunt mega emoționată, logic. Nu cred că există public mai provocator decât un public de adolescenți, mai ales adolescenți interesați de teatru. Tot drumul am încercat să îmi potolesc emoțiile, să îmi spun că azi chiar e spectacolul la care merit să mă distrez, să mă emoționez de unde sunt și cu cine sunt. Cum am intrat în oraș m-au năpădit o groază de flash-uri din liceu, de când veneam la festival ca participant și mergeam la spectacolele invitate cu atâta curiozitate și poftă și dorință și cu mii de promisiuni despre cât voi fi de profesionistă și de fericită că muncesc. E deosebit să revii după mult timp.are loc vernisajul Cele care nu se văd, realizat de Denisa Nicolae și produs de Vanner Collective, proiect foto în care am lucrat alături de 10 fotografe pentru a înfățișa 10 personaje feminine din literatura română la 3 vârste diferite. Am o simpatie aparte față de fotografia Anei (Ana lui Manole din Meșterul Manole - realizată de Cristina Bobe), care ne surprinde pe mine, Corina Moise și Mihaela Rădescu împreună răzbind prin zid.
*
avem premieră la SAC@Mailmaison cu performance-ul F_ _ _ _ cu super echipa Leta Popescu, Bogdan Spătaru, Ioana Marchidan, Maria Ghement, Justin Baroncea, Radu Umbreș, Simona Abagiu, Alex Radu și colegii performeri Sabina Lazăr, Răzvan Mândruță, Lari Giorgescu, Sergiu Diță, Cristina Toma. Ziua repetăm iar noaptea bag motoare, îmi scriu lucrarea de disertație, Creația actorului în teatrul devised. Sunt mândră că am ales să scriu despre ceva care mă interesează în mod real deși nu am reușit să găsesc o concluzie coerentă acestei lucrări. Simt că mă aflu într-un moment al creației mele în care nu îmi permit să am concluzii și totuși mi-a făcut imensă plăcere să îmi acord timp pentru acele întrebări care au răsărit în diferite proiecte legate de performativitate.
*
repetăm la Pitești pentru Family Escape Room (r. Iulia Grigoriu) de Norbert Boda, un proiect care s-a desfășurat la Asociația Culturală Ilfoveanu-Badea. Îmi plac foarte mult deplasările și proiectele departe de casă. Funcționez complet altfel când sunt în deplasare, nu e nimic mai important decât proiectul, nu există să speli rufe, să faci curat, să te duci în pauză să rezolvi nu știu ce. Repetăm de dimineață până seara, iar într-una dintre zile mergem la expoziția domnului Mircia Dumitrescu, stăm la un hotel lângă Pitești unde dimineața de pe geam se văd canotorii antrenându-se. Mă gândesc că sunt absolut răsfățată de soartă să am un job care să îmi ofere toate lucrurile astea pe lângă plăcerea în sine de a-mi face meseria.
next. laborator de arte performative în cadrul FNT ghidat de Radu Apostol și Florin Fieroiu. M-am bucurat enorm că am fost selectată pentru că simt o lipsă acută a unor astfel de inițiative în spațiul Ro, mai ales pentru tinerii absolvenți. Mă îngrijorează faptul că nu există ateliere sau rezidențe la care actorii de orice vârstă să poată să participe, așa că nu vreau să ratez nicio oportunitate de acest fel.
*
mă mut pentru următoarea perioadă la Sfântu Gheorghe unde urmează să intru în primul meu spectacol la Teatrul Andrei Mureșanu, Privitor, un spectacol de Andrea Gavriliu. Sunt teribil de emoționată pentru că ce mi se întâmplă e de vis și nu vreau să stric nimic, să fac vreo gafă, să nu țin pasul, să nu mă descurc. Când prind liber fug la Sibiu la iubitul meu (yeeessss!!), mergem la târgul de Crăciun, mâncăm langoș și în nopțile înainte să mă întorc la noua mea casă mă gândesc că nici nu pot fi tristă din cauza distanței, sunt cea mai norocoasă chiar și așa.
știu că lumea are mare nevoie de tot ajutorul, toate gândurile bune, rugăciunile, blândețea și inteligența noastră. Știu că nu a fost un an bun pentru omenire și știu că reușitele mele și momentele mele de bucurie din 2022 sunt aproape momente de inconștiență dar știu și că fiecare om are nevoie să-și antreneze o duplicitate care să-I lase din când în când să fie fericit, să-I dea energia să meargă mai departe. Recunoștința pe care am simțit-o scriind această retrospectiva este oaza mea.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 1 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)