Acest an are o relevanță și ca spațiu, nu doar ca timp. Deși nu era în planurile mele, capitala propriei țări a devenit o destinație. Chiar dacă prin 2020 eram prin Italia, implicat în teatru și film, chirie în nordul Romei, locuind cu iubită, ce să mai... tot tacâmul... și părea că reușesc să fac primii pași de bambino pe strada Arta Interpretării, un nenorocit de eveniment ca una pandemia del cazzo a devenit un nou obstacol, așa că toate eforturile mele de a juca - după două decenii de calvar în ceea ce privește actoria - au zburat ca rochița unei adolescente la trecerea unui Ferrari.
De la Roma am plecat către sudul Germaniei, cum obișnuiam să o fac pe timpul verii încă din 2017. Acolo aceeași poveste, totul blocat, Nicht gut! După vreo două luni am decis să mă întorc acasă, mi-am zis că dacă lumea tot se duce pe gheață, măcar să fiu în preajma celor pe care îi iubesc, să patinăm împreună. După ce am oscilat vreun an între Brașov - Roma - Cluj - arc de timp în care, totuși, în perioada pandemiei, am reușit să joc într-un film - luasem decizia să mă mut la Berlin. Locuiam de trei luni în Cluj, iar soarta a vrut ca un prieten să găsească o ofertă la un apartament de patru camere din centrul Bucureștiului, așa că am hotărât să ne mutăm sediul în capitală pentru a crea strategia berlineză. Am plecat patru artiști într-un Ford Fiesta cu două uși fără ambreiaj, simțeam că vâslesc la o gondolă prin Veneția. Uneori eram nevoit să depășesc TIR-uri pe Valea Oltului, capisci?! Nebuni! Dar cale de întoarcere nu mai era.
La București, beții peste beții, vernisaje, petreceri și mai ales o mulțime de lume ce mișuna pe la noi prin apartament, aveam spațiu: vreo sută de mp, clădire interbelică, lângă Cișmigiu, salon deschis de vreo 45. Apartamentul ăla a fost un fucking birt man, so trash! De camera mea însă nu se atingea nimeni, aveam balcon propriu și meditam la momentul în care, pe toți zeii, o să apară Julieta dorind să îmi cânte o serenadă și să îi spun:
- Nu îți irosi vocea, e frig afară, hai mai bine sus să îmi faci un striptease!
Nu că în apartament ar fi fost mult mai cald, dar am fi găsit noi metode de a ne încinge măcar trupurile, dacă nu și spiritele.
Trecusem printr-o despărțire în urmă cu jumătate de an... da, ai ghicit, iubita cu care eram la Roma, da, da, ea... a fost foarte mișto, și durabil... am trăit în vreo trei țări împreună.
În fine, Julieta nu apărea, dar parcă și eu mă simțeam cam bătrân pentru Romeo.
Pictorul nu a mai prins 2022 la București... s-a dus pe apa... Someșului.
Așadar la început de MMXXII locuiam într-un apartament larg și friguros din centrul capitalei, singur, înconjurat de câteva picturi adunate de la prieteni și o mică bibliotecă alături de un reșou care îmi încălzea trupul ce învelea un suflet înghețat.
Îmi cam pierdusem speranța în orice, dar nu în mine.
Fusesem cu o lună în urmă la Berlin și în trei zile rezolvasem de job, chirie și rol într-o piesă de cabaret, așa că dacă nu mergea aici, zburam cu primul avion.
Cum pictorul s-a evaporat de sărbători, nu mai puteam rămâne singur în apartament, se pare că proprietarei oferta mea nu i s-a părut de nerefuzat. După o lună de căutări în timp ce eram în training, am găsit o mică perlă în centrul istoric și m-am mutat. Ei bine, nu mai locuisem singur de vreun deceniu, am stat prin cămine, prin shared apartments, pe la familie, prieteni, rude, cunoștințe... Dar niciodată singur cuc. Mereu mi-am petrecut timpul în anturaje largi, astfel că 2022 a însemnat o retragere fizică către o zonă a introspecției, care, deși la început mi s-a părut înspăimântătoare, cu timpul m-a făcut să îmi dau seama de privilegiul de a fi singur, între câțiva pereți cu picturi și o vedere superbă către TNB și Universitate.
Prin mai deja începusem să mă simt pe deplin independent, reușeam să plătesc o chirie pe gustul meu, facturi, prânzuri și cine prin oraș, întâlniri cu fete, majoritatea un fiasco. Și totuși o așteptam... nu renunțasem și îmi tot spuneam că e imposibil să nu apară o zeiță la orizont...
A durat ceva, deja dura de câteva luni, obosisem să mai ies la întâlniri superficiale, am cunoscut câteva fete dar probabil acum simțeam de ce în liceu mă târam cu 5 la chimie... În fine, o perioadă de secetă după o vară incendiară petrecută în Cluj. Având în vedere că toate, dar în mod incredibil, toate fetele care petrecuseră mai mult sau mai puțin timp cu mine își luaseră zborul peste mări și țări, apoi faptul că în procesul prin care tot întâlneam fete nu reușeam să leg nimic, amluat decizia de a renunța să mai caut afecțiune în vreun fel. Din nou, alunecasem pe licori, dar misiunile mă țineau pe rol. Fiind nevoit să conduc tot timpul, redusesem considerabil și progresiv consumul de alcool. În asta a constat norocul meu, un job care mă făcea să mă simt ca în GTA 3. Ajungeam prin tot felul de spații din București, iar această explorare îmi îmbogățea memoria vizuală, aveam contact cu tot felul de sfere existențiale ale unei metropole din est. Încă regret că nu mi-am reparat aparatul de fotografiat pentru a surprinde niște snapshot-uri ce descriu viața într-un loc de întâlnire între Occident și Orient.
Din momentul în care am renunțat să mai caut iubirea, paradoxal, am devenit și mai liber. Mi-am spus că asta e lumea în care trăiesc, sunt în estul Europei, iar aici lumea are tendința de a fi mai tristă, mai închisă și mai materialistă and it looks like this is no place for love, dude!
Folosesc puțin rețelele sociale, într-un timp cred că cea mai folosită aplicație era Tinder, îmi amintea de vremea când eram copil și răsfoiam Playboy.
Într-o zi mă uitam la poveștile oamenilor de pe Facebook și la un moment dat am dat de fotografia unei coaste maritime din Grecia, postată de o fată care îmi atrăsese atenția cu ceva timp în urmă, dar căreia nu îi scrisesem niciodată.
Mai mult decât atât, simțisem ceva în legătură cu acea imagine, aveam impresia că trecusem pe acolo. Locul și fata mă făcuseră să visez instant la posibilitatea de a fi împreună toți trei, eu cu ea și insula. Pe ea nu o cunoșteam, iar insula era deocamdată doar o intuiție. De această parte, io eram în jungla de beton unde îmi petreceam zilele toride în trafic cu muzică gangsta rap și pentru o viață sănătoasă, 2-3 litri de apă pe zi.
Condus de curiozitate, i-am scris pe story și am întrebat-o foarte simplu:
- Unde?
- Corfu.
Intuiția nu mă înșelase, fusesem în Corfu în urmă cu 14 ani. Ceea ce mi se pare incredibil este senzația stranie pe care am avut-o când am văzut imaginea, chiar dacă nu cunoșteam acea coastă deoarece în 2008 am stat pe cealaltă parte a insulei. Pe moment m-am gândit la insulă ca la un portal al iubirii. Evident că eram atras de fată, asta clar, știam de ceva timp, chiar dacă nu îi scrisesem. Totuși, de ce să aleg acel moment, acea imagine, acel filon al curiozității și mai ales de unde acea familiaritate cu acel loc? Coasta putea fi oriunde, nu era nimic recognoscibil. În orice caz, mie îmi place să cred că există magie, până și în mediul online. Călătoria mea spre ea prin intermediul insulei a fost scânteia care a aprins fitilul imaginației mele și dorința de a o cuceri. I-am scris după trei zile, însă răspunsul l-am primit după vreo două săptămâni.
În cele din urmă a urmat grandiosul moment al întâlnirii, în timpul scurt în care am vorbit aveam impresia că o cunosc încă din Antichitate, așa că m-am simțit imediat conectat cu ea prin interesul față de artă, fie că vorbeam de teatru, literatură, film sau frumusețea de a trăi.
Ne-am întâlnit la cafeneaua aleasă de ea, fix pe strada mea. Evident că am întârziat. Eram îmbrăcat în blugi de un albastru ceresc de vară, cămașă albă și low-tops Nike, curea maro și ochelari Persol asortați.
Înainte de plecare pusesem pe repeat Blue Jeans de la Lana del Rey, trebuia să îmi exersez șarmul, nu?
Când am văzut-o nu eram pe deplin lucid, cred că adormisem târziu sau înainte petrecusem câteva nopți. Chipul ei era de o frumusețe splendidă ce inspira candoare iar ochelarii de vedere o făceau atât de sexy încât îmi amintea de fantezii cu foste profesoare. O doream rău de tot, dar îmi impusesem de la o vreme să mă stăpânesc și să testez marfa, să văd dacă e material de iubită sau nu, mă săturasem de legături superficiale care aveau aproape tot timpul caracteristicile unei telenovele.
Îmi doream calitate, o poveste de iubire demnă de un film de artă.
După un an și jumătate de căutari disperate, mă îndrăgostisem.
*