Aiorman

Aiorman

Într-o zi, tata mă duce unde-i izvorul derelei.
Locul bolborosește, apa e piatră lichidă;
are ce să dizolve, că-i calcar
în jur pentru ditai diluviul.

Aici a fost fund de mare, uite foraminiferele (tata preda și biologie).
Dar dedesubtul fundului de mare, astăzi întors cu scoicile-n sus,
e un fluviu subteran, care se varsă în marea lui.

Cele două rânduri de apă rămân, de atunci, neamestecate;
dereaua le leagă; dar și ea va seca, deodată cu mine.

***
Sus, la carieră, ard cauciucuri uzate & se face var:
Piatra se-nmoaie, cocă din care s-a copt totul în jur.
Varul albește doar casele care au mai rămas drepte.

Sus, dincolo de vărărie, este satul Ardealul, care e deșert de ai săi.
Tata îmi arată casele căzute-ntr-o rână: se întorc
în pământul din care -.
Dincoace, unde-i izvorul derelei, era vatra
satului Aiorman. Turcii din el au plecat.
Știe tata de ce, că doar de-aia-i directorul școlii.

***
Au venit oameni din Ardeal și au făcut alt sat,
Chiar acolo, unde apa deja își tăiase drum și pleca de la noi.
Cele două sate rămân despărțite în spațiutimp, în continuu(m).

Tata a plantat salcâmi cu elevii din satul cel nou,
Să nu fugă și malul de-aici.

Când au crescut și unii și alții, elevii
au tăiat salcâmii și au plecat la oraș.
Copiii lor au plecat din țară și copiii lor
vor părăsi planeta,
Să nu mai vadă locul acesta chilug.

***
Locul de piatră de unde se naște apa fierbe,
parcă-i un creștet
al balenei celei mai mari, cum timp împrejur
irumpe deodată, concrescut cu cele pe care
le iscă
din iască și cremene
și-n urmă, c-au ars, le înghite iar.

Oameni de aer, ardelenii mei, umblă prin cenușă.
Memoria: archeopteryx zgâriat în grafituri.
Orice gest rămâne captive în turbă, se întețește.

Tu, postulând - noaptea și orb - o ieșire.
Tu, când notezi dinastiile cărnii în registre cu vii.

Tu, vierme neadormit în materie, ce,
în zbaterea ta, de tine surâzi, încântat.

Între ele e sorbul: un vortex e tot și, de cum
nu mai ești atent, ceea ce, vibratil,
abia începuse să cânte,
devine piatră
la
loc.