Casele arhitecților (I)

Facebook este, printre multe altele, și un teritoriu de prezentare pentru orice fel de teme legate de arhitectură în general și de publicații de arhitectură în particular. Publicație în sensul cel mai larg cu putință: un mediu prin care o informație este făcută publică. Așa e și OfHouses, care readuce în atenție publică arhitecturi ignorate, sau uitate (facebook.com/OfHouses). După câte îmi aduc aminte, este implicat în proiect și un arhitect român. Zilele acestea, sunt prezentate aici case ale arhitecților; evident, dintre cele mai puțin cunoscute (OfHouses presents: Readings, part III - Michael Webb, 'Architects House Themselves: Breaking New Ground').

Vă invit să urmăriți această pagină în general, dar cele ce urmează sunt câteva interogații legate de tema la zi. Două sunt temele pe care cred că le pot preda arhitecților viitori despre idiomuri, astfel încât ei să înțeleagă partea de creativitate datorată strict autorilor: casele lor pentru ei înșiși și familiile lor pe de o parte, respectiv concursurile de arhitectură, pe de altă parte. La concursuri e simplu: tema fiind una și aceeași, se simplifică la toate proiectele participante; ceea ce rămâne și e ireductibilă este tocmai contribuția proprie, unghiul de plonjon, personal sau de echipă, în respectiva temă.

În ceea ce privește locuințele proprii, aici lucrurile sunt mult mai nuanțate. Fiecare arhitect vrea să contribuie cu o abordare personală la fiecare locuință pe care o închipuie. Cu toate acestea, casa trebuie să reflecte dezideratele familiei pentru care casa aceasta, desenată de tine, va fi acasă, un cuib, un loc ocrotit. Eu chiar așa și proiectam casele, făcând ședințe cu familia respectivă: care sunt rutinele zilnice, cum se văd în intervale de timp viitor? Dar dacă pleacă copiii din palatul de familie lărgită care li se pregătește? Și tot așa, uneori provocând consilii de familie, chiar și certuri izbucnite din perspective de viitor divergente.

Or, aici este vorba despre locuințe gândite de la bun început de un membru al familiei, mai rar de doi (soț și soție). Oricum ar fi, aceste case au două aspecte puternice: nu există niciun motiv de a nu exprima tot ceea ce autorul / autorii doresc a fi exprimat la interior, știind, de asemenea, că, deși e teritoriu privat, aceste case sunt și reclama autorilor lor; uneori, chiar și capodopere ale acelorași. Mă gândesc la ansamblul de construcții de pe proprietatea personală a lui Philip Johnson din New Canaan, CN. Aici este și casa (aici) complet transparentă (cu excepția cilindrului cu baia, din piatră, pe care arhitectul, într-un interviu târziu, declara că nu își amintește de ce l-a făcut opac), dar și minunatul adăpost pentru unul din câinii săi (aici), un prim exemplu de arhitectură deconstructivistă. Aici, este o temă de cercetat, arhitectura pentru animale, pentru care tot strâng studii de caz.

Un alt exemplu remarcabil l-am văzut la Chicago, cu una dintre casele lui F.L. Wright, din cartierul / suburbia Oak Park, unde este și sediul fundației care încă ocrotește o bună parte dintre clădirile celui care a fost, foarte probabil, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai secolului trecut (aici). Este și locuință și studio octogonal și este, de departe, cea mai sofisticată dintre casele, multe, proiectate de Wright acolo, unde a experimentat îndelung diferitele formule ale caselor de preerie, strânse simbolic împrejurul unui stâlp de foc al casei precum pionierii de odinioară în jurul câte unui foc de tabără, înconjurați fiind de întuneric, de necunoscut, de teamă.

Săptămâna viitoare voi mai da exemple, din care, sper, să reiasă faptul că locuințelor arhitecților ar trebui să li se acorde mai mult credit în educația viitorilor lor colegi de breaslă.