În dimineața zilei de 24 februarie, undeva pe la 5, ușa de la balconul meu s-a deschis brusc. O închid, mă pun în pat, încerc să adorm și totuși parcă ceva nu mă lăsa să mă întorc la treburile mele, adică, mă rog, la somn. Până la urmă adorm și, când mă trezesc, mă duc în sufragerie. Televizorul deschis dat la maxim, știri, scroll-uri, prezentatori în delir. Rusia atacase Ucraina. Și nu doar regiunea despre care se tot vorbea de câteva zile-săptămâni. Rusia atacase Kievul. Putin a făcut o mișcare la care nu s-a așteptat nimeni, cred că nici măcar domnul Cristoiu. Păi dacă face ce-l taie pe el capul... ce urmează?
Hai, cu COVID-ul mai anulezi un spectacol, mai muți o repetiție săptămâna următoare, dar aici era vorba despre cu totul altceva. A fost pentru prima oară când mi-am pus serios întrebarea dacă sunt îndeajuns de în siguranță unde sunt și dacă nu cumva ar trebui să îmi construiesc un plan de rezervă, pe care l-am și făcut ulterior. Mi-am făcut plinul la mașină, mi-am umplut o valiză cu haine, mi-am scos cash și am schimbat euro la un curs absolut obraznic, apoi am început să îmi fac planul: ce fac, pe unde o iau, mhm, cred că prin Grecia e mai ok, că pot să trec cu bac-ul în Italia și de acolo, mă descurc eu. Planul funcționa de minune în mintea mea, dar nu prea am luat în calcul faptul că mulți, mulți alți anxioși din clanul sensibililor și-au făcut exact același plan ca și mine.
Din fericire, nu a fost nevoie să îl pun in aplicare, deși am despachetat valiza abia după 6 luni. Din nefericire, că e vorba de război, foamete, inflație, scumpiri la mega, actorul trebuie să fie pe scenă și să își facă treaba. Desigur, în The Dresser vedem cum actorii trebuie să țină stindardul și pe vreme de război, dar nimeni nu vorbește despre ce simte un actor când e pe scenă în astfel de situații.
Pe 26 februarie aveam spectacol. Addams. Din cele 80 și-nu-știu-câte reprezentații, cel mai bine țin minte atmosfera din seara aceea. Până și publicul era altfel. Ne învăluise o pâclă foarte apăsătoare, atât pe noi, cât și pe cei din sală. De parcă dacă te opreai un pic, puteai simți în tot murmurul acela toate gândurile și temerile nespuse. Eu, cel puțin, eram foarte marcată de cele întâmplate și țin minte că mă tot întrebam de ce fac asta?
Ce folos avem noi, artiștii, în astfel de situații, când la câteva sute de kilometri sunt atâția oameni care încearcă să nu moară? De ce facem noi asta acum, în loc să sărim în ajutor, să facem ceva util, să simțim că avem o contribuție in societate? Și atunci mi-am dat seama că, oricât de naiv ar suna, exact în momente de genul ăsta, oamenii au nevoie de noi. Au nevoie pur și simplu să își mute atenția pe povestea lui Wednesday, care suferă de teama stupidă că părinții nu vor accepta logodna ei cu un băiat.
Astfel mi-am răspuns parțial la întrebările existențiale despre condiția artistului în societate și am continuat să descopăr ce îmi mai pregătea anul, că doar era abia februarie. Am avut noroc cu repetițiile la Opera de Trei Parale, nu numai pentru că am fost împreună și ne-am contrabalansat anxietățile, dar și pentru că a fost un proiect ambițios de care sunt foarte mândră. De mine, de noi, de Răzvan Mazilu, de teatru. Și mi-a mai plăcut că am descoperit în Răzvan un om în care poți avea toată încrederea. Cu el am lăsat la o parte nevoia de control și m-am dus în plin cu orice indicație primită, pentru că am știut că o să fie bine.
Cât despre Lucy a mea... dar nu mai zic, că dau prea mult din casă. Cine vrea să o cunoască și să nu mă recunoască, știe unde să vină (la Teatrul Excelsior, din București). Tot ce pot spune este că după acest proiect, am început să simt că sunt un actor adevărat.
După o ultimă oprire la FITS Sibiu, s-a terminat stagiunea și am reușit să plecăm în vacanță. Mă rog, doar eu, că Dan mai avea o tură de repetiții în Italia. Așa că mai întâi am semnat prezența pe la festivalurile verii și berii și apoi am plecat și eu spre iubita mea, Italia, și iubitul meu, Dan.
Nu știu dacă există om pe care Italia nu a reușit să îl cucerească, sau hai, să îl învăluie măcar cu poezia ei și câteodată mă întreb dacă localnicii au vreodată sentimentul ăsta, sau pur și simplu s-au obișnuit cu miracolul. Sau poate fiecare om care locuiește acolo poartă cu el o bucată din poezie. Altfel nu îmi explic steluțele din ochii lor, sau văpaia din glas atunci când țipă la tine "Mascherina!!! Mascherina!!!", sau chiar nonșalanța cu care se întind pe toată plaja cu prosoape, scăunele, cățeluși, purceluși și copilași. Serios acum, cum să nu fii vrăjit chiar și când te enervează?
Stagiunea a început în forță, cu multe spectacole, proiecte noi și repetiții. După două proiecte de musical, am revenit la exercițiul onestității și la instrumentul actorului = trupul, sufletul și adevărul. Am scos Aproape și am avut surpriza să realizez că și atunci când crezi că le știi pe toate, vine cineva sau ceva care îți dă toate axiomele peste cap. E bine, zic, mă frustrez, dar măcar nu mă plafonez.
Apoi am început lucrul la Punk Rock, despre care încă nu pot povesti prea multe, că n-a avut încă premiera. Vlad Cristache a avut ambiția ca toți actorii din distribuție să învețe să cânte la tobe, bas și chitară și cred că ne descurcăm surprinzător de bine. Va fi, deci, un spectacol cu live band și multă muzică bună. Mă bucur că mai pot juca o fată de liceu, dar sincer nu știu cât mă mai țin serurile și cremele, bănuiesc că în curând nu-mi voi mai permite un asemenea lux de a păcăli că mai am 15 ani. Ce mi-a plăcut foarte mult la acest proiect este descoperirea unui nou skill. Am învățat să cânt la tobe și cât de cât la chitară! Iar procesul de învățare este foarte diferit de cel pe care îl aveam acum câțiva ani sau când eram mică. Este un proces mult mai conștient, care îmi oferă foarte multă satisfacție cu fiecare lucru nou pe care îl descopăr. Mi se pare fascinant cum acum câteva luni nu eram în stare să îmi coordonez brațele pentru o formulă banală, pentru ca acum să îmi permit chiar mici improvizații. Așa că sfătuiesc din toată inima învățarea unor skilluri noi la orice vârstă și cred că mai degrabă ăsta e secretul anti-îmbătrânire, nu toți banii aruncați pe seruri si creme.
Decembrie m-a găsit în Londra. Mi-am permis o mini-vacanță, singură de data asta. Recomand și acest exercițiu de a călători undeva fără companie, câteodată prinde bine să mai stăm și noi cu noi înșine. Londra a fost ca o gură de aer pentru mine. Mi-am permis să merg în locurile dragi mie, să mănânc unde îmi place mie și am considerat că pot cheltui câți bani vreau eu pe bilete la spectacole. Așa că voi termina recapitularea cu speranța ca în viitorul an să facem mai multe lucruri și proiecte cu sens și că în peisajul teatral românesc vor apărea mai multe spectacole care măcar să aducă o amintire a ceea ce am văzut pe West End.
*