Anul oboselii - Retrospectiva anului 2022

Am ezitat să-ți povestesc despre el - douămiidouăjdoi al meu -, pentru că simțeam că nu am nimic spectaculos de zis. Dacă mă pui să răspund repede, aș zice că abia am așteptat să se termine, că a fost un an nasol. Tot luată repede, nu știu de ce simt așa, nu știu, că nu a fost mai rău decât alți ani.

Am stat apoi și m-am gândit mai bine. Asta îmi place să fac - să răsucesc gândurile pe toate părțile, să le așez, să le dau un nume și să mă scald în ele.

La început, ne-am relaxat toți un pic, chiar un pic, după pandemie-izolare-testare-declarații-vaccinare-proteină spike, cuvinte vechi cu sens nou, încărcate de frică și un pic de speranță. Relaxarea asta a dat, pentru mine, într-un fel de încremenire temporară. Știi cum e - în vremuri grele, ții stindardul sus, nu-ți permiți să te lași, dar, cum simți că sunt șanse să fi ajuns pe malul celălalt, gata, parcă nu mai poți. Oricum nu știi - să mergi în față? Să te întorci? Ce înseamnă în față? Rămâi pe loc, stai acolo și aștepți - să-ți recapeți forțele sau să te trezești din ce ai visat sau să vină alt val și să o iei de la capăt. După pandemie, am constatat că oamenii, în mare, n-au învățat ni-mic, sunt la fel de lacomi, la fel de grăbiți, la fel de temători să nu piardă ocazia (excursia, weekendul, promoția, experiența, anii).

A mai trecut frica asta, ziceam, când fix în coasta noastră a început un război. Război, mă, în secolul ăsta! Din nou, vezi că oamenii nu învață mai nimic. La baza mecanismelor care duc lumea mai departe, care fac și desfac vieți, afaceri, țări și ce mai vrei tu, este aceeași bubă: lăcomia. Odinioară trebuia să ne țină în viață, dar acum, în mare parte a lumii și a timpului, nu mai trebuie la nimic. (Mai este și sexul, clar, și ăla trebuie să ducă lumea mai departe, dar vezi cât de rău e când lăcomia e mai mare decât dorința de sex sau când o înlocuiește? În loc să se înmulțească, oamenii se omoară.) Și pentru ce, mă, ce iei cu tine când te duci?

Am fost relativ calmă în contextul războiului, adică nu mi-am scos banii de la bancă și nici n-am fugit în altă țară, deși mi-a venit să fac și una, și alta. Am ajutat cum am putut, am plâns pe la știri, m-am revoltat, un aproape nimic în marea de aproape nimicuri. Chiar și așa, cu stresul la nivel decent, credeam eu, mi s-a întâmplat ceva ne-mai-tră-it: pentru prima oară în nu știu câți ani - poate pentru prima oară absolută? - n-am putut citi, o vreme, aproape deloc. Trebuie să știi că Cititul e insula mea, tărâmul meu de fugă și de trăit alternativ. A fost șocant să nu îl mai pot avea. Ca și când m-ar fi gonit cineva din țară. Ca și când mi-ar fi luat liniștea și mi-ar fi demolat casa.

A fost anul în care am conștientizat oboseala socială. Adică am simțit că gata, eu am obosit. Nu mai pot așa, nu, nu mai pot să prestez social mereu: zile de naștere (ale prietenilor și cunoștințelor, ale copiilor, ale părinților, ale altora, importanți pentru ei). Zile de nume, zile de al doilea nume. Aniversări de căsătorii. Diverse realizări, aniversări de diverse realizări. Comemorări. Share de evenimente. Impresii de cititor, vizitator, participator, viață. Impresiile altora, share-uite. La mulți ani, felicitări, yaaay, îmi pare rău. Cadouri, strâns bani. Ieșit în oraș pentru asta, ieșit pentru cealaltă. Participat la evenimente. Grupuri diverse pe Facebook, selectate, faine, dar tot se adună. Articole interesante. Reviste online. Magazine online. Filme online. Live-uri din librării. Oameni dragi față de care te simți vinovat că nu te vezi sau nu vorbești cu ei mai des, care ar putea crede că nu contează pentru tine sau că-i ocolești, dar pur și simplu atât poți acum.

Și în anul ăsta care a trecut, am avut un job ca în filme. În filmele realiste, cu personaje epuizate. Mi-a fost clar, la un moment dat, că trebuie să-l schimb. Caută, aplică, interviu, test, interviu, interviu, test, interviu. L-am schimbat. Predă ce ai de predat, acte, lichidări, exit questionnaire, exit interview, înapoiat aparatura. Începi job nou. Acte, curieri, medicina muncii, primit aparatura, traininguri, învață pașii, învață echipa, învață abrevierile, învață, că tot zici mereu că îți place să-nveți.

A mai fost și anul cu concediu puțin - sau așa l-am simțit: zile puține, planuri nereușite, alte planuri nereușite. (Sunt perfect conștientă că suntem, poate, niște alintați, că bunica n-a avut concediu decât o dată și n-am auzit-o să se plângă. Nu de asta, cel puțin. E o discuție lungă, pentru altădată.) Înspre sfârșitul anului, m-am înțelepțit: n-am mai făcut niciun plan, am luat zilele cum au venit și gata.

Hai să-ți zic și despre bune. Au fost destule, că de-aia nu puteam să zic că douămiidouăjdoi chiar a fost nasol, deși m-a obosit (poate doar am îmbătrânit). Am avut parte de:

Prietenii (o prietenie, două prietenii): vechi, cu oameni dragi, plus câteva noi și îmbucurătoare. Întâlnirea ocazională la "biroul" nostru dintr-un magazin de pâine, patiserie și cafea cu două gagici pe care le ador, furând o oră din programul de adulți ocupați ce ne aflăm. O mulțime de cunoștințe noi, printre care și mulți oameni faini, pe unii îi admir.

Muzică: și veche, dar și nouă, multă nouă, mare lucru cum te poate educa să ai un adolescent în casă! Mereu muzică, iar mi-ai furat CD-ul cu Guns, dă combina aia mai încet, că nu-ți auzi gândurile, apoi flash-back către vremea când tu însăți ascultai mereu muzica atât de tare și era minunat.

Citit: autori noi sau doar cărți noi de la scriitori iubiți. Citit într-un minunat grup de cititori. Citit Shuggie Bain la un festival de muzică, euforie totală. Discutat despre cărți și citit.

Festivaluri: un festival de film (minunatul TIFF, pe care îl aștept în fiecare an și am grijă să nu plec din oraș pe perioada lui). Festival de muzică, din care două concerte le voi purta cu mine cât voi avea memorie. Nu doar că am fost eu fericită, dar fericirea fiică-mii a crescut-o pe a mea, ea se bucură că a fost acolo de câte ori își reamintește (bucurie de-aia cu uimire și ochii în lacrimi de bucurie: chiar am trăit așa ceva?). A, da, încă un festival de muzică: dragul de Jazz in The Park, cocoțat în dragul de Parc Etnografic din Cluj, cu spectatori cu prieteni, copii și căței stând pe iarbă, pufuri sau baloți de paie, printre pomi încărcați cu fructe. Uite, poate îți planifici să vii la Cluj când e Jazz in the Park, o să te bucure - deși parcă, dacă mă gândesc mai bine, ar trebui să nu îndemn pe nimeni să vină, parcă nu vreau mai multă lume acolo, e perfect așa.

Vizite de suflet și plimbări: în Brăila, orașul copilăriei mele, când duzii erau grei de dude aflate la o întindere de mână. Am mers acolo cu fiică-mea la nuntă la și cu rude dragi, a învățat să danseze hore. Dacă n-ai fost la Brăila, cred că e vremea să mergi - să vezi cât de faini sunt copacii din Grădina Publică și din tot orașul, să stai pe bancă pe faleză și să asculți vântul bătând prin sălcii și apa Dunării lovindu-se de maluri, imediat după amiază. Plus că Muzeul de Artă și cel de Istorie îs chiar mișto. Mergi acolo, însă, doar dacă fie vin eu cu tine și te duc prin orașul pe care eu îl văd cu ochi de îndrăgostit (un pic de îndrăgosteală se va lua și la tine, e imposibil să nu), fie găsești că-s romantice locurile iubite și părăsite, în același timp, urmele frumuseții și umbrele istoriei amestecate eterogen cu un prezent indecis. De la Brăila, am ajuns un pic și până la Galați. Și la Brașov. Altădată, plimbare de o zi, am văzut, în sfârșit, Sarmizegetusa. Cu un drum, am mai trecut un pic și pe la Castelul Corvinilor de la Hunedoara, care îmi place de fiecare dată.

 
Gusturi noi sau de neuitat: am mâncat pentru prima oară baba au rhum - dragoste la prima gură luată. Am mai mâncat de două ori, după, să fiu sigură. O minunată plăcintă cu brânză și o socată cam fermentat-alcoolizată, dar bună, le-am găsit la un fel de open-air food court, după cum l-am denumit hlizindu-ne, undeva pe marginea drumului de la Orăștie către Sarmizegetusa (câteva chioșcuri cu mâncare simplă și foarte bună plus tradiționalele băuturi carbogazoase americane, așezate pe un teren chelit de iarbă, ceva mai jos decât drumul, pe malul unui râu). Avea și virșli acolo, e de mers din nou. Nu știi ce-s virșli? Vezi, de-aia e musai să mergi în Hunedoara. Tot aici, la mâncare, intră și ritualul căutării rădăcinilor la Brăila, cu covrigi cu susan de la covrigăria de la Bulevard, ștrudel cu măr de la patiseria de lângă, apoi prăjituri și bragă (braga încă nu-mi place, o cumpăr de dragul gândului la mama).

Serviciu nou, găsit când trebuia, fără să mint sau să exagerez cu nimic, spunând și ce vârstă am, și exact ce știu și ce nu știu să fac. Am prins și ocazia să-i explic adolescentei de ce învățăm, printre altele: pentru posibilitatea, grozav de îndepărtată temporal pentru ea, de a avea de ales unde lucrezi bazându-te și pe ce îți place, nu doar pe nevoia de a plăti facturi.

Acum, că le-am înșirat, recunosc că sunt surprinsă: douămiidouăjdoi al meu n-a fost un an chiar nasol, dar a fost un an plin. Am voie să fiu obosită. Poate dacă aș și dormi mai mult... Uite, iar e unudouășunu noaptea și eu stau să scriu paragraful ăsta. Gata, plec la somn. Noapte bună!

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 1 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)