Cum scriam rânduri-rânduri, descriind anul fabulos ce va să vie.
Cum îmi înșiram plină de entuziasm planurile, ideile, dorințele și visele pentru următoarele 365 de file nescrise ale vieții mele.
Nimic mai greșit.
Nimic mai ridicol.
Nimic mai mincinos.
2022 a fost un an obraznic, aș spune.
Deși a început promițător - pe toate planurile, pentru mine - a continuat de-a dreptul devastator.
M-am simțit cel mai aproape de moarte și de pierdere. Sau, mai degrabă, le-am simțit pe ele
suflându-mi răvășitor în ceafă.
M-am simțit mică, neputincioasă și proastă. Sau, mai degrabă, mi-am simțit fricile și anxietatea câștigând din ce în ce mai mult teren... până l-au cucerit pe tot.
M-am simțit meschină și prefăcută încercând să maschez cu entuziasm haosul ce se întâmpla în jurul meu, al nostru.
Am văzut oameni dispărând din viața mea, unii poate pentru totdeauna și le-am plâns trecerea în trecere.
Am auzit știri pe care nu credeam să le aud vreodată.
Am mirosit marea în bătaia vântului de ianuarie și am gustat ploaia de munte pe culmi pe care nu știam dacă voi mai reuși să ajung vreodată.
Am făcut unele dintre cele mai mari greșeli ale vieții mele, pe care le-am înțeles și asumat aproape instant, ca ness-ul - asta îmi place să cred că e o semivictorie, deși nu-s foarte sigură nici de ea.
Am fost nevoită să accept adevăruri și realități ce nu mi-au plăcut - mai mult decât până acum, vreau să spun.
Am fost tristă, în mare parte a timpului; o tristețe pe care am numit-o "a copilului maturizat înainte de vreme".
Am scris - mai puțin decât mi-aș fi dorit, dar mai mult decât am crezut că voi putea.
Am înțeles că am nevoie de o mână puternică și sigură care să mă tragă înapoi printre cuvinte - încă o aștept.
Am acceptat nevoia de pauză, liniște și reconfigurare a traseului.
Am cunoscut și descoperit oameni în locuri surprinzătoare.
Am lăsat acești oameni să descopere locuri surprinzător de intime și cunoscute sufletului meu.
Am participat pentru prima dată la TIFF, în calitate de invitat - altă semivictorie!
Am reînviat blogul pe care îl aveam acum mulți ani, sub alt nume și altă identitate stilistică (blogulcusubstrat.blogspot.com).
Am primit mai mult decât pot duce și am ales să numesc asta binecuvântare - semivictorie(?).
Am simțit să
Am iertat lucruri pe care le consideram de neiertat.
Am început să predau teatru și engleză unor copii de 6-12 ani și mi-am dat seama că asta ar putea fi calea - poate un doctorat? poate un post de asistent? mai mă gândesc, cum s-ar zice.
Am pus pauză - pentru că nu sunt sigură că e punct - canalului de YouTube început acum doi ani și mă simt foarte prost în fiecare zi pentru asta.
Am plâns în pernă și am râs pe străzile goale ale Bucureștiului.
Am rezistat încă un an dorinței absolut, de-a dreptul, incontestabil și indubitabil IMENSE de a-mi lua încă o pisică - e, cred, ultimul în care mai pot.
Am fost dată afară pentru prima dată de la un job. Și chemată înapoi. De trei ori. Culmea, nici măcar nu e vreun job important sau mișto, doar mi-a asigurat cele necesare traiului în ultimul an.
N-am făcut teatru. Dar am încercat. Mi-am dorit. Am vrut, pe cuvânt că am vrut!
... dar am făcut fotografii. Multe (și) reușite. Pun de o expoziție de fotografie și stări - vă țin la curent. :)
Am primit lecții multe și necerute. M-aș hazarda să spun că a fost anul în care am învățat cel mai mult - despre mine, despre lume, despre cei din jurul meu și despre viață, în general.
2023 pare a fi un an al renașterii. Toată lumea vociferează asta într-un fel sau altul pe la colțuri.
Eu încerc să nu-l simt nicicum, să nu-l planific și să nu-l programez.
Ar fi prima dată când îmi propun asta. Intenționez să și reușesc.
Să (ne) fie cu speranță!
*