Orașu-n care-am crescut, în schimb, era mic și aglomerat încă de când am apărut în pragul ușii bunicilor mei, undeva pe la 9 luni. Venisem din Franța cu părinții mei, și din câte mi s-a povestit, bunicii habar n-aveau că se va împlini imediat anul de când ei au devenit niște prea-tineri-bunici. Ai mei părinți au plecat din țară, m-au conceput (deși nu aveau asta în plan), după care m-am născut într-un spital cu cărămizi roșii din Paris și mi-au dat numele prințesei care tocmai murise într-un groaznic accident de mașină-ntr-un tunel. Am fost un bebeluș gras cu cap mic și burtă mult, mult prea mare, iar tatăl meu se enerva de fiecare dată când plângeam. Sunt sigură că dacă planul lui ar fi dat roade și eu m-aș fi născut băiat, ar fi avut mai multă răbdare, sau cel puțin nu s-ar mai fi simțit ciudat când îmi trimitea cadouri treninguri albastre și mingi de fotbal, deși știa că eu fac balet și pictură și adoram bicicletele și ghiozdanele roz. Am fost copil singur la părinți și nu-mi imaginam cum ar fi posibil vreodată ca asta să se schimbe. Bunicii mei aveau o singură grijă: eu. Fie că mergeam cu ei la pescuit și dormeam toți trei în același cort, fie că bunica mă ducea cu ea în cămăruța unde vindea casete de luni până vineri și mă băga cu căruciorul sub tejghea, acoperindu-mă cu un prosop ca să nu mă vadă șeful în caz că trece pe acolo, eram, cum s-ar spune, lumina ochilor lor.
Cred cu tărie că firul vieții fiecărui om este influențat nu numai de deciziile, acțiunile sau simțirile sale, ci și de ceea ce nu stă și n-a stat niciodată în puterile lui: începutul. Rădăcinile. Oamenii sortiți nouă. Orașu-n care-am făcut primii pași. Glasul care ne-a învățat primele poezii. Cel sau cea care ne-a șters primele lacrimi. Sau ni le-a provocat. Prima ruptură interioară și toate cele ce îi urmează. Ce vreau să spun este că sunt 24 de ani de când în prima zi a lunii februarie, niște oameni ciocnesc într-adevăr șampanie și se-mbracă-n hainele lor de sărbătoare și cântă (nu La Marseillaise), iar eu continui să mă-ntreb cât din ceea ce sunt acum se datorează unor lucruri pentru care, poate, nu am muncit prea mult. Și, de asemenea, cât din ceea ce nu sunt are legătură directă cu ceva ce aș fi putut să fac diferit, dacă cineva m-ar fi făcut mai atentă sau dacă mi-aș fi deschis ochii spre lucrurile care contează cu adevărat. Multă vreme m-am întrebat ce-nseamnă să ierți și am ajuns să cred că cel mai greu de iertat sunt oamenii care ți-au vrut doar binele. Pe ei nu-i uiți, așa cum îl uiți pe bătăușul care te-a trântit la pământ în crăpătura blocului unde-ai copilărit, în vara-n care aveai 7 ani și niciun dinte de lapte căzut. Intențiile lui au fost clare de la început. Mă-ntreb și azi pe unde-o fi ajuns George, dacă o fi terminat liceul sau dacă o fi având copii. Oricum, l-am iertat pentru toate serile-n care-mi era frică să mai rămân în fața blocului după ce se întunecă, din cauza lui.
Cei mai mulți dintre noi, oamenii, știm să răspundem exact când suntem întrebați câte ceva despre viețile noastre. Știm să spunem cu exactitate câtă cafea bem pe zi, ce desen urmăream în fiecare sâmbătă a copilăriei, ce părere avem despre protejarea pădurilor sau câte alunițe avea pe față prima noastră învățătoare. Există un tabel cu informații în care bifăm sau ștergem și după ce am tras linia dedesubt, încercăm sa concluzionăm în câteva rânduri cine suntem. Pe mine m-a exasperat întotdeauna acest aspect. Simțeam mereu că unele date nu coincid cu altele, că eu, cea care sunt acum nu mai semăn cu cea care eram și deci, asta înseamnă, poate, că n-am fost niciodată cine credeam că sunt. Că ceea ce cred despre mine nu e, de fapt, valabil când trag linia și fac suma evenimentelor. Exact ca-n matematică, zerourile se elimină reciproc, prea mulți de "n" nu te ajută să ajungi la un rezultat, iar deîmpărțitul este egal cu câtul ori împărțitorul, plus restul. Am căutat mereu concretețea în ceea ce fac, pentru ca atunci când îmi analizez trecutul să pot găsi ușor un fir logic al evenimentelor, să pot explica, dacă mi se cere, impulsurile interioare care m-au ghidat să acționez. Să pot avea justificări valabile, ca oamenii care m-aud să spună Da, are sens. Și eu aș fi făcut la fel în locul ei. Am căutat mereu să am o evoluție pașnică, fără prea multe hop-uri. Dar rareori s-a întâmplat.
Ei bine, aici apare dilema care-n ultimul an mi-a fost veșnic prezentă-n minte. Cine sunt eu. 2022 a fost despre încercarea de a găsi echilibrul dintre cine am fost și cine-mi doresc să ajung. Despre lupta dintre a tăia firul care mă leagă de-ntregul meu trecut (în absolut toate sensurile) sau de a mai face încă 2-3 noduri, pentru a fi sigură că nu se rupe. Că nu pierd nimic. Că ce iubesc rămâne și nu pleacă. Că nu mă pierd. O parte din lucruri s-au întâmplat de la sine și m-au forțat să adopt poziții de care nu credeam că sunt în stare. Pentru altele, deși am tras cât am putut, sosise timpul să mă opresc. Ultimul an din viața mea a fost și despre credință, și nu mă refer aici doar la latura religioasă. Din punct de vedere profesional, 2022 a însemnat cea mai mare șansă dintre toate pe care le-am primit vreodată, și totodată și cel mai mare test. Cum să-ți continui drumul când alții decid pentru tine, când altcineva hotărăște dacă meriți sau nu, dacă să-ți deschidă ușa sau să te lase să mai aștepți, că na, nu ești pregătit. Sau nu ești potrivit. Sau pur și simplu nu și atât. În ce fel să continui când, din contră, cineva consideră că tu meriți. Că are de ce să se uite la tine, că are de ce să deschidă ușa pentru tine. Desigur, ce descriu eu acum pare ușor metaforic, dar în esență vorbesc despre niște lucruri foarte concrete. Îmi pare că evoluția acestui fir al vieții fiecărui om este în mare măsură influențată și de întâlnirile de care are parte. Iar din acest punct de vedere, mă consider foarte norocoasă.
Acum, în luna februarie 2023, când pot să spun (nu doar să-mi imaginez) că afară este mai însorit ca oricând, sunt recunoscătoare pentru toate întâlnirile, eșecurile, reușitele, lacrimile (de bucurie sau nu) de care am avut parte în 2022 și sunt mai încrezătoare ca oricând. Și-ascult muzică și mă plimb prin parcuri și mă gândesc atât de mult la ceea ce-mi tot repetă cineva: trăiește în prezent. Și-nvăț s-o fac tot mai des, dar niciodată până la capăt. De ce? Aceasta-i întrebarea care, cel mai probabil, îmi va sta alături în acest an. Acest an care-și încheie iarna în pace și speranță și liniște și căldură și...
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 1 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)