Moral-Amoral

Luca

În după-amiaza aceea, Luca se simțea prost dispus. Noaptea trecută o petrecuse în barul din centrul orașului, cu câțiva prieteni din liceu, iar acum era mahmur. Se bucurase să-i revadă și le făcuse cinste cu câteva rânduri de bere și shoturi de tequila. Au înșirat amintiri, au comentat un meci de fotbal, apoi au discutat politică. Câțiva dintre ei lucrau la primăria orașului și au ținut cu tot dinadinsul să amintească acest fapt în mai multe ocazii. Luca rămase indiferent. Pentru o clipă realiză că dacă ar fi rămas în țară, ar fi avut cel mai probabil șanse mari să aibă același tip de job, iar gândul acesta îl amărî oarecum.

Puțin după miezul nopții, și-a luat la revedere și s-a îndreptat spre casă. Locuia în apartamentul lăsat de bunica maternă. Se întorsese în oraș, abia la începutul verii, după trei ani de trăit în afara țării. Sărise în primul avion când l-au anunțat că murise în somn. Din clipa aceea avea un gol în stomac. În avion s-a tot întrebat cum va trece prin toată experiența asta. Cum își va lua la revedere de la ea. Se învinovățise pentru c-o lăsase singură. Se bucura că cel puțin se putea întoarce în casa în care copilărise. Strânsese ceva bani în ultimii ani, așa că putea să renoveze apartamentul lăsat de mamaia lui dragă.

Ea fusese primul membru din familie căruia îi dezvăluise cu ce se ocupa.
- Mamaie, știi ce-i ăla un hacker?

Mamaie l-a privit tăcută. Bineînțeles că nu știa. Își dorea doar ca nepotul ei să realizeze ceva în viață și pentru asta se ruga în fiecare seară.
- De ce mă întrebi, mama? Cu asta te ocupi tu?

Luca dădu afirmativ din cap.
- Sper că cel puțin se câștiga bine!
- Se câștigă, bre. Normal că se câștigă. O să vezi. Am să-ți trimit bani, nu-ți va lipsi nimic.

Femeia avea încredere în el. Îl crescuse mai mult singură. Intrase la informatică și mai toți profesorii îi confirmaseră că era un copil deștept. Dar, cine poate garanta un destin bun în viață? Și maica-să fusese la fel de deșteaptă, dar nu s-a ținut de carte. A rămas însărcinată pe la douăzeci și ceva de ani, iar când Luca avea vreo 9 ani, a plecat din țară și dusă a fost. Mai primea câte o carte poștală din partea ei, dar nimic mai mult.

Acum nu mai era nici mamaie, se gândi Luca intrând pe strada prost iluminată și plină de noroi. Detesta blocurile astea gri și sărăcăcioase. Apartamentul ei fusese, după renovare, chiar luxos, prin comparație cu celelalte. De scara și holul de la intrare însă nu s-a putut atinge, pentru că nu erau suficient de mulți bani la fondul de reparații. I se părea ciudat că ceilalți locatari nu erau interesați să dea cu un var și cu o vopsea, ca să arate mai civilizat. Dar nici nu-i putea obliga. Oricum, nu era datoria lui să insiste. Mai ales acum, după întâlnirea cu misteriosul domn D. care apăruse parcă de nicăieri și-i propusese să spargă contul unui politician ce avea mari șanse pentru funcția de prim-ministru.

Luca a tratat întreagă poveste cu suspiciune, neînțelegând cum aflase acest domn de el. Mai mult, politicianul cu pricina părea, la prima vedere, un om serios. Inițial nu știa mare lucru despre el, dar în timp realizase că era un om decent. Părea să-i pese de ceilalți, cel puțin la nivel declarativ. Pe lângă investiții și afaceri, vorbea adesea cu afecțiune despre oameni neputincioși, despre aceea categorie a societății pe care mulți o trataseră de-a lungul anilor cu totală indiferență.
"O fi având și țara asta noroc cu un om căruia să-i pese realmente de ceilalți", le-a spus colegilor săi, care l-au privit mai degrabă cu neîncredere. "S-o vezi pe nevastă-sa, o bunăciune", a remarcat unul dintre ei. Surprins neplăcut de remarca acestuia, Luca n-a mai adăugat nimic, a făcut doar o grimasă.

Domnul D. nu i-a oferit prea multe explicații. I-a promis însă o sumă frumușică, ca să-i spargă adresa personală de email. Luca nu i-a răspuns nimic. Banii i-ar fi putut fi de folos, ar fi putut să plece o perioadă într-o vacanță, undeva la soare, sau ar fi putut să încerce să dea de maică-sa.

La toate acestea se gândea și în amiaza respectivă. Se trezise cu o senzație de vomă, dar n-avea putere să se ridice din pat. Și-ar fi dorit să doarmă toată ziua, însă trebuia să-l contacteze pe domnul D. și să-i spună ce hotărâse. Adevărul este că nu hotărâse încă nimic. Îl plăcea pe politician și nu și-ar fi dorit să-l vadă scos din cursă, așa cum își imagina că intenționa D. s-o facă. Era și puțin confuz pentru că până atunci nu-i păsase niciodată de așa zisele victime ale lui. Un email e un email și ignorase mult timp faptul că în spatele acestor conturi se găseau oameni. Detașarea aceasta îl ajutase să-și facă treaba, să încaseze banii și să-și vadă de viață.

Deodată se simți amețit. Întreaga cameră se mișcă cu el și trebuia să verse. A fugit spre baie, unde aproape s-a aruncat cu capul în toaletă. S-o ia naiba de votcă ieftină! Trebuia să mă fi oprit la bere, s-a gândit în timp ce se spăla pe față. Apa rece îl învigoră, la fel și aerul de toamnă. E totuși o zi frumoasă, își spuse în timp ce se apropie de fereastră. Din blocul de vis-à-vis se auzi o voce de femeie cântând. Realiză că era d-na Cornelia, cunoscută și că matroana cartierului. Toată lumea vorbea c-ar fi avut fete la produs. Luca nu știa asta cu siguranță. Puteau fi și simple bârfe, dar nu era treaba lui. El o saluta adesea când se întâlneau pe stradă, iar ea îi răspundea politicos. Purta mereu o rochie mulată pe corp și se dădea cu ruj roșu, aprins. O văzuse o dată, în copilărie, stând de vorba cu maică-sa, dar nu sesizase nimic aparte. Mamaie n-o saluta niciodată.

Intimidat de dezinhibiția ei - căci d-na Cornelia cânta în timp ce-și făcea duș cu fereastra larg deschisă -, Luca s-a ascuns după perdea, dar a continuat să privească. În mod sigur nu-i păsa de părerile celorlalți vecini, dacă se lăsa privită de toată lumea.

Pe când o privea pierdut pe gânduri, realiză că mai intrase cineva în baie. Era silueta unui bărbat ce o luă în brațe. Femeia își undui trupul, încât să se plieze pe cel al bărbatului.

Această imagine îl făcu pe Luca să se înroșească și să se retragă de la fereastră. Pentru o clipă se gândi că bărbatul îi părea cunoscut, dar nu-și putea da seama de unde îl cunoștea.

Doamna Cornelia

- Ești un amant pe cinste, zău așa!
- Chiar crezi, întrebă, încercând să-și înfrâneze rictusul care îi ținea loc de surâs. Nu există însă niciun bărbat capabil să reziste la genul ăsta de compliment. O am mare?

Cornelia își dădu ochii peste cap, profitând de faptul că era cu spatele la el.
De ce mama dracului simt toți nevoia să mă întrebe dacă o au mare, gândi. Vii la curve, dacă se apucă să vorbească despre mărimi, te sinucizi. Au fost băgate în mine de la scule cât ale unui copil de 10 ani până la de-alea ca de cal, cu care vrei să ți-o compar, chiparosule?
- E mare, șopti, încercând să dea viață unor vorbe goale. Tu vrei să ajungi mare, nu-i așa? Adică și mai mare decât ești.
- Da, de-asta candidez.
- Ți-am văzut afișele. Soție frumoasă, copii superbi. O imagine de familist, spuse, înăbușindu-și un chicot.
- Dar chiar sunt familist.
Tocmai mi-ai tras-o, domnule familist, spuse vocea din gândul Corneliei.
- Soția ta e tare frumoasă. Poate zâmbește puțin fals, fiindcă e crispată, dar...
- Crispată? Mda, acum, c-o spui... Și, fără să vrea, gândi cu voce tare: Nu cumva crezi că mă trage-n jos?
- O nu, poate doar un pic, dar...

Vorbele ei avură efectul unui croșeu în figură aplicat de un boxer profesionist. Se sprijini de peretele cald. Nu mai avea niciun fel de importanță că ea era o curvă, că era, probabil, cea mai proastă direcție dinspre care ar fi putut veni un sfat matrimonial, cu atât mai puțin unul de imagine publică. Și totuși, Cornelia, dincolo de orice altceva, era o alegătoare, iar, dacă așa percepea afișul lui electoratul, era de rău. Brusc, soția lui îi repugnă. Cuvântul crispată, asociat cu ideea de falsitate acționase ca un buldozer în fața iluziilor lui.

Luca nu putea să-i audă și, la drept vorbind, sânii Corneliei exercitau asupra lui o putere de fascinație mult mai mare decât politicianul, însă nu putu să nu remarce că, la scurt timp după momentul de tandrețe, era ca și cum ea ar fi scos brusc de undeva un pistol și l-ar fi împușcat în cap. Era lipit de perete, cu atitudinea școlarului trimis la colț. Nu era nevoie de studii de psihologie care să-ți spună că omul ăla era disperat. Și asta era vizibil, nu trebuia să-i poți zări fiecare cută de pe față pentru a ști asta.
- Îl șantajează, gândi Luca, descumpănit. Îl are la mână cu ceva, nu poate fi altfel.
- Târfa dracului!, izbucni politicianul.

Cornelia știu că nu la ea se referea, din simplul motiv că privea, efectiv, prin ea. Și, la urma urmelor, cum spunea ea însăși: Meseria de curvă e un meșteșug al fericirii. Pierd respectul unei societăți ipocrite, la fericirea căreia contribui, probabil, mai mult decât destui care practică o meserie cinstită.
- Pot să te întreb ceva?

Vocea ei calmă, cu inflexiuni languroase datorate, inevitabil, meseriei, avu darul să-l scoată din reveria mânioasă. Obscurul obiect al dorinței îi vorbea seducător și calm în același timp. Încuviință din ochi că putea să-l întrebe.
- De ce vrei tu puterea?
- Ce întrebare! Oricine vrea puterea.
- Nu chiar oricine, doar cei care consideră că n-au. Tu n-ai?
- Cum să nu?!

Cornelia își aprinse o țigară. Nu fuma, era o manipulare, de fapt modul cum își băga țigara în gură avea ceva erotic, menit să rupă concentrarea oricărui bărbat, fiindcă știa cum s-o facă astfel încât să nu fie nici prea rapid, ca la o fumătoare versată, nici prea lent, cât să fie teatral. Gestul avu efectul scontat. Oricum, el plătea mereu pentru o zi întreagă, niciodată cu ora. Îi atinse penisul semierect și îi simți dorința.
- Dorința de putere, șopti ea, mângâindu-i urechea cu limba, nu e totuna cu puterea. Pe tine te conduce dorința. Îl trase spre ea. Dacă ai avea puterea, ai sfârși prin a dori altceva. Cel mai mare dușman al tău ar fi moartea dorinței. Plictiseala. Banalul.

Sărutările ei îi coborau pe trup, înfiorându-l.
- Viața ta nu-i decât o minciună.

Mișcările limbii ei nu-i permiteau decât să geamă de plăcere, nu și să protesteze și, la urma urmelor, nimeni n-ar putea ști dacă o auzea.
- Ești fals. Vrei să pari progresist prin ce spui, dar să te perceapă lumea drept familist tradițional.

Îl lăsă să juiseze, apoi îl privi direct în ochi și-i spuse:
- O cunosc pe nevastă-ta.

Fu electrizat, Se lipi din nou de perete.

Luca era să scape binoclul, schimbarea fusese prea rapidă.

Bărbatul urlă:
- Ce-ai spus?!
- O cheamă Eva, nu-i așa? Jumătate unguroaică.

Fața lui se făcu albă ca varul. Vru să spună ceva, dar vorbele nu se formau.
- Era una din fetele cele mai căutate când lucram amândouă la tanti Rozi. Mă miră că tocmai tu nu știai asta.
- Te omor!, urlă el.

De obicei, era un tip rațional, însă acum nu se mai putea controla. Nu era vorba despre revelația că nevasta lui fusese prostituată. La urma urmelor, clișeul ăla cu gospodină în bucătărie, doamnă în societate și curvă în pat era, în cazul Evei, cât se poate de real. Problema era că dacă s-ar fi aflat, nu, dacă doar s-ar fi vorbit despre așa ceva acum, în campanie electorală, cariera lui ar fi fost terminată. Și, că o auzise sau nu, într-adevăr, forța care-l mâna pe el prin viață era dorința de putere.

Știți momentele acelea în care ai vrea, de exemplu, să mai alergi, dar picioarele nu te mai ascultă, pur și simplu? Sau în care vrei să apuci ceva și, deși în mintea ta ai făcut deja mișcarea corectă, mâna e în grevă sau într-un acces de frondă care o face să nu se deschidă? Fu la fel și acum. Mâinile lui se încleștaseră pe gâtul Corneliei. Mică, firavă, tremurând pe punctul de a se dezarticula, vocea rațiunii îi transmitea cuvântul STOP! Cu același succes pe care l-ar fi avut el în alegeri dacă se afla totul. O voce hâdă, satanică, mârâind ceva de neînțeles, făcea străfundurile universului lui să se clatine, iar trepidațiile îi înnegurau privirea. Respira sacadat, iar implorările înăbușite ale victimei se auzeau doar ca un soi de bâzâit sâcâitor, enervant ca o bormașină din vecini într-o duminică, foarte de dimineață.

Trecuse ceva timp de când trupul acela cald, dezirabil, inert, nu-i mai opusese niciun fel de rezistență.

Un fel de epilog

Luca privise cu oroare crima. Ar fi vrut să strige, să protesteze, dar, evident, ar fi fost în van, nimeni nu l-ar fi auzit. Se pomeni plângând, în timp ce suna, dintr-un reflex civic, la poliție.

O doamnă i-a răspuns apatic că va trimite o echipă. Jumătate de oră mai târziu a văzut trei polițiști intrând în clădire. A așteptat cu sufletul la gură să vadă ce va urma. Spre surprinderea lui, au ieșit singuri. A sunat din nou la 112. I-au spus să se lase de glume.
"Tinere, nici urmă de crimă, după cum ți-am explicat!"

Tulburat, Luca îl sună pe domnul D., căruia îi explică precipitat cele întâmplate.
- Ești sigur?
- Cum adică dacă sunt sigur?
- Bine, ne vedem la șase. Îți voi trimite un mesaj cu adresa. Nu i-a mai trimis nimic și nici n-a mai dat de el. Numărul fusese dezactivat.

O lună mai târziu, partidul politicianului câștiga alegerile, iar șansele acestuia de-a fi numit premier creșteau.

Delirant, își spuse Luca privind în gol și mușcându-și nervos o unghie. Se simțea amorțit, copleșit de mânie. Știa că le vă sparge toate serverele. Că va da în vileag tot rahatul din spatele lui și al altora că el. Că lumea urmează să afle adevărul. Lumea, oricât de smintită și de absurdă ar fi devenit, merita măcar atât.

Poate.