Timpul convex (Episodul 5 - Proorismos)

Citiți prima parte din acest text aici.
Citiți a doua parte din acest text aici.
Citiți a treia parte din acest text aici.
Citiți a patra parte din acest text aici.

Trecuse de ora patru, în zori, când Lazăr, părintele Sectarie și cei doi tineri, Ion și Toma, au ieșit din Forul Roman. Au mers pe Via dei Fori Imperiali, către Piazza della Madonna di Loreto, au trecut prin Piazza Venezia, apoi pe Corso Vittorio Emanuele II până la Largo Ottavio Tassoni. Acolo și-au continuat drumul pe Via del Banco di Santo Spirit și s-au oprit pe malul Tibrului, la capătul unui pod străjuit de șase perechi de statui.
- Domnule Lazăr, ce căutăm noi aici, în fața podului Sant'Angelo? întrebă preotul.
- Ponte Sant'Angelo, da... Toată lumea știe de el. Ce nu știu toți este că a fost construit acum 1900 de ani la ordinul împăratului Hadrian. Trebuia să lege centrul Romei de mausoleul pe care și-l ctitorise. Mai târziu, podul a devenit principala cale de acces către Vatican. Pe vremea epidemiei de ciumă din 590, Papa Grigore I cel Mare a avut o viziune cu arhanghelul Mihail, în vârful cupolei mausoleului, vestind sfârșitul epidemiei. Astfel mausoleul lui Hadrian a devenit castelul Sant'Angelo iar podul a fost "creștinat" primind și el numele angelic al castelului.
- Io, nea Lazăre, am citit tot felul de chestii cu fantome și alte alea despre podul ăsta, zise Ion.
- Ei, na, fantome... Fantome sunt la mine în buzunar când aștept să primesc salariu' de la calicu' ăla de italian, comentă sceptic, Toma.
- Părinte, crezi în fantome?
- De ce n-aș crede, domnule Lazăr, de ce n-aș crede? Scrierile sfinte sunt pline de viziuni, înfățișări, revelații, spirite... E ca și cum m-ai întreba dacă cred în ozeneuri...
- Chiar așa, crezi în ozeneuri?
- Ei, haide, domnule, haina preoțească nu e ca un văl prin care nu mai vezi și nu mai auzi ce se întâmplă în afara universului religios. De-aia avem telefoane mobile, laptopuri, ne căutăm de boli la doctori care stăpânesc tehnologia modernă...
- Hă, hă, tehnologie modernă și gagici, spuse zeflemitor Ion.
- Așa și? Cât ai venit pe la biserică și luai pachete eram bun? Nu o să mai iei pomană de acum încolo? Și dacă am greșit eu, Dumnezeu ce treabă are? A greșit și el cu ceva?
- N-am eu treabă cu Dumnezeu... Și nici cu matale, răspunse Ion, îmbufnat.
- Dar în soartă crezi, părinte? Nu numai a oamenilor ci și a altor vietăți, a lucrurilor, a locurilor... Că dacă ghiveciul ăla de la etajul trei îți cade în cap fix în milisecunda în care treceai pe sub fereastra de pe al cărui pervaz s-a răsturnat fără să-l atingă cineva, înseamnă că și în destinul ghiveciului a fost scris să-ți spargă capul în acea milisecundă... Sau?
- Destinul este determinant în existența noastră, a oamenilor, cum și Mântuitorul trebuia să-și împlinească martiriul întru salvarea credinței. Ăsta a fost destinul Lui și fiecare avem destinele noastre, așa cum ni le scrie Dumnezeu. Dar destine pentru lucruri, locuri? E cam mult...
- Păi de ce nu? Nu zici că Dumnezeu le face și desface pe toate? De ce să nu le împletească? Ființe, lucruri, locuri? Uite, Ponte Sant'Angelo. Podul a fost construit de Hadrian, împărat păgân, apoi Papa l-a botezat cu nume de înger iar în 1535 alt Papă, Clement al VII-lea, l-a decorat cu statuile sfinților Petru și Pavel. Cu mult înainte de asta, Biserica înțelesese că sfințenia se exprimă mai bine dacă e și lucrativă. Așa că statuile nu au fost comandate pe cheltuiala Vaticanului ci pe banii strânși din taxa de trecere a podului pe care același Papă o impusese. Apoi au apărut statuile celor patru evangheliști împreună cu Adam, Noe, Avraam și Moise. Practic, podul ăsta a spus niște povești și a influențat comunitatea care habar n-avea cine a comandat lucrările, ce mari artiști le-au executat dar multora le-au trezit sentimente pioase, nevoia de cunoaștere, talente ascunse iar statuile au fost pietre de hotar - din marmură chiar - în drumul atâtor destine.

Între timp, micul grup intrase pe pod și trecuse de primele perechi de statui.
- Mda, zise Toma, pe ăștia doi, Petru și Pavel îi recunosc, că-s mai purii și cu niște cărțulii în mâini dar ceilalți sunt cam tineri ca să fie Moise, Noe, Avraam...
- Păi nici nu sunt. În 1669 Papa Clement al IX-lea a comandat 10 statui care să le înlocuiască pe cele vechi, care erau din stucco și se deterioraseră, păstrându-i doar pe cei doi pe care i-ai recunoscut. Alți bani, altă distracție... Statuile noi, pe care le vedem și azi, sunt îngeri purtând o parte din "Armele lui Cristos" sau "Instrumentele Patimilor". Crucea, coroana din spini, cuiele folosite la răstignire, biciul cu care a fost flagelat, sulița cu care a fost străpuns în coastă și buretele cu oțet, menit să-i sporească supliciul... Ele sunt elemente simbolice care marchează destinul și martiriul lui Isus. Sunt doar o parte dintr-un inventar mistic prin care credința a învins scepticismul. Armele cu care Isus învinge Satana... Dar ca și în destinele oamenilor, podul nu a rămas încărcat numai cu credință, artă și taxe. De-a lungul lui erau expuse cadavrele celor executați în Piazza di Ponte. În piața aceea, până prin secolul XVIII, spre deliciul primitiv al spectatorilor, au fost executați mii de condamnați pentru tot felul de crime. Și au fost și dezastre pe pod, ca acela din 1450 când în timpul pelerinajului dedicat sfintei Maria Maddalena parapetele podului s-au rupt și au dus la moartea a 172 de persoane. De aceea circulă o mulțime de povești cu fantome defilând pe pod.

Ajunseseră la mijlocul podului. Era încă întuneric și din apele Tibrului se ridicase o ceață care plutea în straturi, ca niște nori împinși parcă de clipocitul apei. Dinspre Castelul Sant'Angelo se auzeau foșnete, probabil de la copacii de pe mal și niște scârțâituri, ca ale unor obloane bătute de vânt. Dar nici pe pod și nici pe mal nu bătea vântul. Atunci și-au dat seama că erau voci, niște chicoteli, auzindu-se din ce în ce mai aproape.
- Bre, nea Lazăre, ce ziseși nene de fantome? Le-ai chemat sau ce? zise Ion făcând ochii mari către arătările care veneau către ei.
- Care fantome? Nu există așa ceva, sări Toma spulberând misterul. Am văzut eu și pe internet filmări. Toate false, aranjate... Astea sunt niște femei care au stat prin baruri toată noaptea. Nu le auzi ce chirăie? Or fi și rangă de bete.

În lumina difuză a felinarelor au văzut trei siluete apropiindu-se. Erau trei femei ale căror vârste erau greu de ghicit dar cu siguranță trecute cu mult de a doua tinerețe. După agitația cu care conversau și mișcările pline de energie păreau a fi la a treia tinerețe sau de-a dreptul la tinerețea veșnică.
- Ooo, ce avem noi aici? Ce faceți voi, pe podul nostru, singuri, la ora asta? întrebă una din ele.
- Lasă, bunico, că n-oi fi moștenit matale podul de la Papapius ăla...
- Ce gură mare ai, Ioane, spuse una dintre femei.
- Da' de unde știi tanti cum mă cheamă?
- Noi știm tot. Chiar înainte să se întâmple.
- Aaa, sunteți ghicitoare...
- Nu tocmai dar ghicitoarele se bazează pe munca noastră. Uite, ție ți-a zis țiganca aia la care ai fost acum câțiva ani că o să scapi de sărăcie când vei pleca din țară. Hmm, greu de ghicit, ce-i drept... Dar ia spune, tu crezi că ai ajuns aici pentru că ăsta ți-a fost destinul sau pentru că ți-a ghicit femeia aia, te-a zgândărit și ai luat hotărârea să pleci? Că te mai chemaseră și neamurile care erau de ani buni în Italia dar erai prea puturos și zurbagiu ca să muncești, până n-a mai vrut nimeni să-ți dea bani degeaba și n-ai avut încotro.
- Zău... de unde știi, mamaie, chestiile astea despre mine?
- Hă, hă... Sunteți de la sicrit sărvis cumva? sări Toma, hâtru.
- Toma, Toma... Știi cum se zice: nu e atât de important unde ajungi ci cât de interesantă e călătoria. Că de ajuns, ajungi oricum, tot acolo, n-ai cum altfel. Dar de la tine, așa timid, introvertit și sceptic, mă așteptam să ți se trezească nevoia de a învăța, să fii diferit față de cei din satul ăla de unde ai plecat, în care trei sferturi sunt analfabeți. Și tu, în loc să mergi la școală, ai venit la muncă, în Italia.
- Păi cu ce bani să merg la școală? Oi strânge ceva bani pe aici și ajung eu într-o zi și la școală.
- Poate să învețe și aici. Știe bine italiana și l-am tot văzut împrumutând cărți de la biblioteca asociației care ne finanțează biserica.
- Hopa, Padre-Padrino.... Ți-am cerut eu să-i dai referințe? Crede-mă știu totul despre el. Și despre tine... Iar tu... Părințele, eu am spus că o să ajungi un crai dar chiar așa, travestit în popă?
- Piei, Satană!
- Hei, astea sunt Parcele, ursitoarele romane, încercă Lazăr să-i lămurească pe ceilalți. Sau Moirele grecești, că nu s-au recomandat.
- Așa, așa... Cum le mai știi tu pe toate Lazăre... Ar fi trebuit să mori acolo, în muzeu, când te-a lovit lumina. Când colo tu, ia te uită, ești viu și ai primit cunoașterea absolută... Nu mi-am făcut treaba bine...

Din ceața de unde veniseră celelalte femei apăru deodată una tânără, ce părea nervoasă agitându-și mâinile deasupra capului.
- Hei, ia plecați de aici și lăsați oamenii în pace! Treaba voastră se face la timpul ei. Acum eu mă ocup de ei. Poate mai dreg ceva. Sau dimpotrivă, adăugă cu un zâmbet tăios. Hai, dați-i drumul! Cărați-vă țărăncilor de unde ați venit! le mai strigă în timp ce le gonea către capătul podului. Au dispărut toate și liniștea s-a lăsat din nou peste apele întunecate. Un fir de lumină începea să se ridice dinspre orizont. Lazăr pufni ușurat.
- Dacă le-a făcut țărănci înseamnă că nu sunt nici Parcele nici Moirele ci Ursitoarele românești. De-aia era Fortuna așa nervoasă. E xenofobă. Glumesc, bineînțeles...
- Ce-a fost asta, nene? șopti Ion.
- A fost Fortuna, zeița norocului. Se spune că în călătoria noastră spre capătul destinului ea apare și ne face drumul mai ușor sau mai anevoios, aduce daruri sau pagube, noroc sau ghinion. Celelalte trei au fost Nona, Decima și Morta, adică Parcele romane. Dar puteți să le spuneți și Clotho, Lachesis și Atropos, adică Moirele grecilor. De fapt sunt totuna cu ursitoarele din mitologia românilor: Torcătoarea - cea care toarce firul vieții, Depănătoarea - care deapănă firul tors de prima ursitoare în ghemul vieții, alegând soarta și Curmătoarea, adică Moartea - care măsoară firul vieții și îl taie când se împlinește sorocul. Oamenii au fost dintotdeauna seduși de supranatural, de evadarea din propriile limite. Și-au inventat aproape 20.000 de zeități, toate surogate ale conștiinței colective pe care n-au avut-o și nu o vor avea niciodată. Mergeți să vă odihniți. La prânz ne vedem în Piazza del Viminale.