02.04.2023
Citiți prima parte din acest text aici.
Citiți a doua parte din acest text aici.
Citiți a treia parte din acest text aici.
Citiți a patra parte din acest text aici.
Citiți a cincea parte din acest text aici.

Ajuns în camera mică, de câțiva metri pătrați, Lazăr adormi imediat ce se întinse pe pat. Noaptea trecuse, zgomotele dimineții se auzeau deja prin fereastra care dădea către stradă dar pentru el, în somn, timpul și spațiul își pierduseră deja sensul.
- Ați dormit bine? îi întrebă el pe ceilalți, ceva mai târziu, când s-au întâlnit în Piazza del Viminale.
- Mneee, nu prea bine, spuse Ion.
- Nici eu... răspunseră într-un glas Toma și preotul Sectarie.

Era o duminică însorită. Vântul trimitea adieri ușoare împărțind tuturor aerul cald al amiezii și atmosfera liniștită, odihnitoare. Se simțea miros de mâncare proaspăt gătită de la bistro-ul din apropiere. Parcă totuși era mai puternic mirosul de cafea și prăjituri de la Cafeneaua Vimi care era exact în spatele lor. În față se vedeau Fântâna și Palatul Viminale, sediul Ministerului de Interne Italian. Trei mașini de poliție erau parcate blocând accesul pe trotuarul din fața ministerului. Câte un jeep militar, blindat, cu câte trei soldați înarmați păzeau lateralele clădirii.
- Azi ce facem, nea Lazăre? întrebă Toma.
- Azi o să încercăm să vedem de unde vine energia. Și de câte feluri e ea. De exemplu, electricitatea...

În timp ce Lazăr vorbea, un zgomot ca un fel de bâzâit intermitent s-a auzit, la început foarte slab, apoi din ce în ce mai tare. Lumina amiezii parcă pâlpâia rezonând cu zumzetul care devenise apăsător.
- Mă nene, ce naiba e acolo? strigă Ion arătând ceva pe cer, în direcția bazilicii Santa Maria Maggiore.

Porțiuni din albastrul cerului arătau ca o țesătură destrămată căreia i se vedea urzeala. Fire sidefate sclipeau cu scânteieri ce păreau electrizate. Aceste petice deșirate apăreau și dispăreau, se mutau dintr-un loc în altul pe boltă, fără nicio logică aparentă. Dincolo de ele doar negură, un fel de nimic. Sau putea fi spațiul, mai sus de exosferă, vidul.
- Pare că s-au rupt straturile atmosferei și se întind găuri prin stratul de ozon. O să murim prăjiți de radiații...
- Aoleu, nea Lazăre, am auzit eu de niște explozii solare, ceva...
- Erupții Ioane, erupții... Dar ar putea fi și altceva, un fel de "glitch in the matrix"...
- Ghici în ce?! De unde să știu eu nene, ce să ghicesc?
- "Glitch", nu "ghici". E în engleză, înseamnă "eroare în matrice". E vorba de niște teorii care presupun că trăim într-o simulare.
- Adică ne prefacem că trăim?
- Nu, Toma, cum să-ți spun ca să înțelegi? Ceva de genul că realitatea în care trăim nu e pe bune, e de fapt ceva, ca un joc pe calculator. Iar noi suntem personaje pe care altcineva le controlează.
- Eee, na, păi scuze, boss, eu am jucat tot felul de jocuri și ge-te-a și col of diuti ba chiar și ăla, secănd laif dar ăia de-i controlam eu nu vedeau singuri, nu auzeau, n-aveau senzații nimic...
- Da, într-un joc pe calculator așa e dar teoria spune că într-o simulare organică simțurile sunt acolo, în lumea aia... Ai văzut Matrix? Filmul.
- Normal, cine nu l-a văzut?
- Ei, cam așa ceva ar fi. Doar că nu cu atâta violență. Matrix e un film, trebuie să fie spectaculos, să-și scoată banii, ba chiar să facă loc și la câștiguri ulterioare cu încă două-trei urmări. În schimb, în lumea reală - mă rog, virtual-reală, componentele trebuie să coexiste, ele se determină unele pe altele și e nevoie de echilibru.
- Eu nu am văzut filmul dar știu despre ce e vorba și chiar dacă sunt un preot păcătos consider că asemenea închipuiri sunt erezii. Iar dacă este să fim legați cumva și cineva să ne conducă, acela este Dumnezeu și nimeni altul.
- Și zici că n-ai văzut filmul? îl întrebă Lazăr pe preot.
- Nu...
- Exact asta e la modă: toți se pricep la filme pe care nu le-au văzut, la cărți pe care nu le-au citit, la meserii pe care nu le-au învățat și în general, la orice de care nu au habar. Se pretind experți pentru că "știu ei despre ce e vorba" și sunt gata să sară la gâtul oricui i-ar contrazice.... Iar tu, vezi că tocmai dai argumente ereticilor. Dumnezeul ăla care sigur n-are timp să se ocupe de toți odată ar avea nevoie de mulți dumnezei mai mici, eventual cu calculatoare puternice, ca să se poată ocupa simultan de toți muritorii.
- Pe mine nu mă interesează detaliile din film, ideea de bază e cea pe care o consider în neregulă.
- Aaa, deci e o chestie de idei... Păi de ce n-ar putea să coexiste ideile? Ce contează dacă Dumnezeu și îngerii au aripi și nimburi sau electrozi și cabluri? Sau dacă Satana e chiar ăla cu coarne, coadă și copite sau un malware care poate să corupă întreg sistemul? Că doar se merge pe încredere și nu vede nimeni ce e "dincolo"... Atunci când scormonim după supranatural s-ar putea să dăm peste artificial.
- Bre, iar ați dat-o pe filozofie. Nu mai înțeleg nimic. Auzi, maluer. Ce mai e și aia?
- Știu eu, sări Ion. E un fel de virus care îți fură banii din calculator.
- Uneori îți fură și sufletul.

Aerul parfumat cu arome de locante a căpătat brusc un miros de sulf. Pământul a început să vibreze. Parcă se vedea nisipul ieșind dintre pietrele pavajului.
- Nene, ăsta-i cutremur, nene! strigară băieții.
- Nu e cutremur, e mai rău, răspunse Lazăr, sec.
- Doamne, apără și păzește! spuse preotul făcându-și cruce.
- Hă, hă, bunică-mea răspundea la chestia asta cu "Ferește, ferește, pân'te nimerește", încercă Toma să facă haz de necaz.

Ca atrase de un uriaș magnet ceresc nevăzut, mașinile parcate începură să leviteze rămânând suspendate la mai puțin de o palmă de sol. Mașinile surprinse în mișcare s-au ridicat și ele și au rămas imobilizate la aceeași înălțime cu celelalte, dar cu motoarele pornite și roțile învârtindu-se în gol. Cei aflați în ele, cuprinși de panică, au încercat să deschidă ușile și să fugă. Unii au reușit, alții au rămas blocați căutând să găsească câte ceva cu care să spargă geamurile și să scape pe acolo. Străzile se umpluseră cu oameni care alergau în toate direcțiile țipând. Se auzeau zgomote din toate părțile și în scurt timp gălăgia deveni infernală. Militarii care păzeau flancurile Ministerului de Interne au luat poziție de luptă. Polițiștii s-au echipat și ei, rapid, cu căști, scuturi și armament semiautomat. Se auzeau bubuituri intermitente care parcă împingeau oamenii așa cum pocniturile de bici mână cirezile. Erau numai zgomote, nicio explozie, niciun foc, nici fum.
- Ce e asta, nene?
- Haos, Ioane. Cel puțin aparent, răspunse Lazăr. Hai să mergem cu ei, să vedem unde se opresc.

Până să înceapă ei să se miște s-a auzit un sunet de trâmbiță care a acoperit toate zgomotele. Instantaneu, totul a încremenit. Era o scenă sinistră, dar amuzantă în același timp. Puteai să te plimbi printre oamenii împietriți, nu clipeau, nu respirau. Erau ca niște fotografii 3D. Și liniștea aceea.... Se lăsase o liniște ca de cavou. Atât de adâncă încât ai fi putut să-ți auzi sângele curgând prin vene. Însă Lazăr, Ion, Toma și preotul nu păreau să fie afectați. Ion, glumeț, încercă să ia șapca de pe capul unui puști încremenit în fugă și să o întoarcă cu cozorocul spre spate. Nu reuși. Hainele și accesoriile tuturor erau rigidizate și nimic nu se clintea ca și cum o forță misterioasă imobilizase toate moleculele, organice și anorganice, pe care le prinsese în raza ei de acțiune.

La un moment dat, unul din militarii care păzeau "Ministero del Interno" începu să se miște. A făcut câțiva pași. Apoi l-au urmat și ceilalți. La fel și carabinierii care erau pe trotuarul din fața clădirii.
- Uitați-vă la ăia, le atrase Toma atenția celorlalți.
- Da... cred că eu i-am dezmorțit...

Abia a apucat Ion să termine de vorbit și soldații și-au scos armele și au început să tragă rafale automate în aer. Carabinierii își descărcau și ei armele către găurile din cer.
- Hoo, hooo! strigă Ion speriat și în aceeași clipă soldații și carabinierii au încetat focul și au început să patruleze un perimetru invizibil.
- Ce fuse asta, bă, Ioane? strigă Toma, alb la față.
- Păi m-am gândit ce aș face eu în locul lor. Apoi i-am simțit cumva pe toți și le-am dat drumul. Așa cum e în filme când zice tipul ăla "Action!"
- Poate ar trebui să ai gânduri mai pașnice, spuse Lazăr.
- Da, Ioane, uite că merge și la mine. Îl vezi pe ăla care iese din pizzerie și halește din cutia cu pizza? Eu l-am trimis să caute ceva de mâncare. Să mor io!
- Ți-e cam foame, Tomo, spuse Lazăr amuzat. Se pare că aerul a căpătat o conductibilitate specială și undele voastre cerebrale controlează indivizii pe care vă concentrați atenția.
- Oaaa, așa simplu e să fii Dumnezeu? Și fraierii ăștia habar n-au că îi ghidonăm?
- N-au. Ce, tu știi dacă ești sau nu conectat la un creier care te comandă? Accesul e unilateral. Și nici nu e chiar așa simplu cum ți se pare. Au și oamenii ăștia o libertate relativă de decizie bazată pe algoritmi interconectați, desfășurați probabil într-un spațiu-timp cuantic infinit. Da, știu că nu înțelegeți nimic din ce spun. Ce puteți face voi acum cu ei e un accident. O fractură în sistem. Universul e mult mai complex, nu se reduce la noi patru. E un defect de moment ce ne-a permis să intrăm printr-o ușă care ar fi fost în mod normal închisă.

Câțiva din cei "reveniți la viață" s-au așezat în genunchi și au început să se roage.
- Așa, părinte, vezi cum e cu matrix-ul? Acum trimite-i la produs: să adune enoriași, să facă slujbe, să ceară bani...

S-a auzit din nou un sunet puternic, de trâmbiță și printr-una din spărturile de pe textura cerului a pătruns o navă, exact ca acelea din Războiul lumilor, filmul cu Tom Cruise. Toma țipă cuprins de panică:
- Care Dumnezeu, ce simulare! Nene, sunt extratereștrii!

Din nava uriașă țâșni o lumină puternică, roșie, care îi pulveriză pe militarii de la Ministerul de Interne. Aceeași soartă o avură și polițiștii. La fel au pățit și ceilalți oameni care se puseseră în mișcare prin comenzile mentale transmise din "grupul celor patru". În urma lor nu a rămas nicio urmă, nicio umbră, nici măcar un fir de praf. Raza roșie și-a schimbat culoarea devenind verde și s-a focalizat pe cei patru, imobilizându-i.
- Tatăl nostru care ești în ceruri...

N-a apucat preotul să-și continue rugăciunea că Ion l-a apostrofat, strâmbându-se:
- Lasă, Părinte, că în ceruri ajungem și noi acum și poți să-i spui direct.

Prin raza verde care începuse să îi ridice către pântecul deschis al navei extraterestre, a țâșnit o străfulgerare albăstruie, aducându-i instantaneu, pe toți, în stare de inconștiență.

În acel moment, Lazăr s-a trezit și s-a ridicat brusc, în șezut, pe marginea patului. Apoi a șoptit frecându-se la ochi:
- Pfff, ce vis tâmpit!

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus