Lângă mare

Parfumul de frangipani inunda camera prin fereastra larg deschisă. Era deja miezul nopții. S-a așezat la fereastră și-a privit cerul. Era senin și lună plină. Pentru ea, acesta era mereu moment de trimis gânduri bune către cei aflați la nevoie. Adesea, se așezau amândoi în genunchi și se rugau pentru părinți. Era ritualul lor.

Iubito, vrei să vezi luna, a întrebat-o încet. Era prea obosită. Dormea goală, încolăcită în așternuturi. Camera încă mai mirosea a orgasm, a pielea lor lipită. Aproape părea imaginată, iar lui îi făcea nespus de multă plăcere s-o privească așa, întinsă toată. Îl liniștea, îi oferea clipe de pace, în nopțile bântuite de insomnii. "Nopțile tale sunt făcute pentru ronțăit gânduri", i-a spus ea zilele trecute. Și avea dreptate. Așa erau într-adevăr. Dar nu-l preocupa nimic anume și nu avea nicio piatră pe inimă. Însă nu putea dormi.

În seara aceea se hotărî chiar să-și toarne un pahar de vin. Nu sărbătorea nimic, dar îi era dor. Avea în cămară o sticlă de Merlot. Își propusese să nu mai bea alcool, dar seara aceea avea un aer aparte. Probabil dat de lună, de venirea verii. Nici el nu știa. După primul pahar de vin, realiză c-ar fi fumat chiar o țigară. În mod sigur nu exista niciuna rătăcită prin casă, pentru că se lăsase de luni bune, iar Rebeca le aruncase pe toate. Ca să nu se simtă tentat.

Ca să uite de țigări, s-a gândit să iasă la o plimbare pe afară. A mai luat o gură de vin, a închis veioza și a ieșit în stradă, unde nu era suflare de om. Îl fascina golirea aceasta de oameni ce acoperea mereu cartierul lor după miezul nopții. Doar pisicile păreau trezite la viață. În timpul zilei, din cauza căldurii, se adăposteau probabil la umbra vreunui arbust. Acum erau active și ieșite după vânat.

A mers minute bune, ca un hoinar. Unul fericit, căruia îi place să se piardă în noapte. Să ghicească poveștile ce se ascund în spatele jaluzelelor trase, a luminilor stinse. Să-și închipuie drame, dar și clipe de fericire ale necunoscuților, în funcție de florile așezate pe balcoane sau a tipurilor de garduri alese pentru case. Să se rătăcească doar pentru a redescoperi colțuri în schimbare ale cartierului în care locuia cu Rebeca de mai bine de zece ani.

Fiecare dintre aceste plimbări în miez de noapte îl aducea inevitabil spre plajă. Erau norocoși, locuiau la jumătate de oră de mare. Asta fusese de fapt motivul pentru care se hotărâseră să cumpere apartamentul.

După câțiva pași făcuți prin nisip s-a îndreptat spre promenadă și s-a așezat pe o bancă. A respirat cu putere briza mării, iar întregul corp i s-a revigorat. Se simțea întotdeauna însuflețit în apropierea valurilor. Nu era doar mirosul de apă sărată pe care-l adora, ci și sunetul lor, amintirile din vremea în care ieșea zilnic la surfing, nopțile în care făcuse sex pe plajă, în mijlocul nopții. Fusese tot cu Rebeca. Erau chiar printre primele zile petrecute împreună.

Pentru el, mai bine spus pentru ei doi, marea era totul. Nu se puteau închipui trăind departe de ea. Exista înlăuntrul relației lor. Aici se întâlneau vineri seară ca să mănânce brânză și fructe sau să încerce un vin nou. Aici părul ei părea mereu mai roșu, prin razele de soare ce-i atingeau alene tâmplele. Aici numărau stelele și vorbea despre galaxii și găuri negre. Aici venea și atunci când avea nevoie să fie singur și să-și asculte gândurile și bătăile inimii.

Vibrațiile telefonului îl făcură să tresară.
- Iubita mea, de ce te-ai trezit, sunt pe afară!
- Vino acasă!
- S-a întâmplat ceva?
- Da, hai, vino repede! Iubitul lui Mihai a fost înjunghiat, a adăugat cu vocea înecată în plâns.
- Doamne ferește! Vin! Ajung în cincisprezece minute.

O panică noduroasă l-a cutremurat. Începu să alerge în timp ce lacrimi îi umpleau ochii. Cine l-ar înjunghia pe băiatul ăla? Era un om atât de bun și de cumsecade, mereu gata să-i ajute pe ceilalți. A alergat într-un suflet spre casă. Mihai este prietenul cel mai bun al Rebecăi, ea fusese prima căruia îi destăinuise relația lui cu Leo. Rebeca îi sfătuia mereu să nu să țină de mână sau să se sărute în public. Dar se iubeau. Erau de câteva luni împreună și poate le era imposibil să se comporte ca doi străini pe stradă. Dar să bagi cuțitul într-un bărbat doar pentru că se ține de mână cu un alt bărbat. Într-un om. Asta nu mai putea înțelege.

Lumina lunii părea să îmbrace acum strada în fantome și umbre. Brațele parcă îi erau prinse de arbuștii pe care-i admirase în liniște în aceeași în altă bucată de noapte. Era că și cum ar fi alunecat într-o alta lume, una motivată de ură.

Acasă a găsit-o pe Rebeca, uitându-se în gol, cu o cafea în față. Avea ochii umflați de plâns. S-a așezat lângă ea și i-a mângâiat părul.
- Ce s-a întâmplat? Nu înțeleg nimic.
- Ce să se întâmple? Erau într-un club, pe plajă. Au ieșit să fumeze o țigară, să facă câțiva pași, iar la un moment dat s-au sărutat.

Le-am spus de atâtea ori să nu facă asta în public.

Rebeca a tăcut. N-a mai adăugat nimic. S-a ridicat și s-a îndreptat spre fereastră. A dat perdeaua la o parte pentru a privi luna.
- Ce mare e, a exclamat, cu o voce stinsă.

A strâns-o în brațe și-a sărutat-o pe frunte, așa cum faci cu un copil. Ea a suspinat cu dezolare, lăsându-și corpul moale în brațele lui.
- Iți dai seama? Pentru că s-au sărutat. I-au făcut homalai. Mihai le-a spus ceva și ăia au sărit la bătaie. Mai mult nu știu. Nici nu înțeleg.

Nu știa ce să-i răspundă. Se simțea amorțit. A întrebat-o, oarecum absent, unde e Mihai și dacă el e bine.
- La spital. Are ceva vânătăi.
- Îl sun.

L-a sunat de câteva ori, dar nu i-a răspuns. Rebeca a început să se miște agitată prin cameră. Își freca mâinile tensionată. A luat-o din nou în brațe și-a privit-o în ochi, promițându-i că totul va fi bine. În lumina lunii ochii ei plânși păreau, dintr-o dată, mai îmbătrâniți.
- Vrei să ne rugăm pentru ei, a întrebat-o, ștergându-i lacrimile.

Ea și-a lipit fruntea de a lui și-au rămas așa minute bune, rezemându-se unul de celălalt. Împreunându-și respirațiile. Fiecare în sufletul lui.

Mihai a sunat până la urmă. Și el și Leo erau mai bine. Leo ieșise din operație, iar acum se recupera. Erau ai lui la el. Mihai într-o altă cameră. Se pregătea să meargă să-l vadă, atunci când avea să rămână singur.
- Tu cum te simți, dragul meu, l-a întrebat Rebeca.
- Cum aș putea mă simt? Sunt mirat, dar și recunoscător pentru că încă trăiesc, trăim. Sunt și plin de furie. Toate rănile inutile pe care a trebuit să le primesc. Și nu vorbesc doar despre cele din seara asta, ci despre toate celelalte. Realizez că trebuie să părăsesc locul acesta. Nu mai pot. Nu pot schimba lumea. Îmi va fi dor de mama, de mare, dar nu mai pot. Dacă rămân aici, vor trăi în frică și furie.
- Suntem aici pentru tine. Indiferent de ce ai nevoie. Noi suntem aici. Ușa îți este deschisă. Vin mâine la tine, dragul meu! Să-mi spui ce să-ți pregătesc să mănânci. Am să mă și rog. Să-ți fie bine. Să iubești și să te simți iubit. Uite, iar plâng. Dar tu mă cunoști cel mai bine. Știi cum sunt.

Au plâns amândoi clipe lungi, la telefon. Au suspinat împreună, așa cum doar prietenii cei mai buni știu s-o facă. Apoi au închis. Rebeca s-a întins pe pat, ascultând glasul pasărilor ce anunțau zorile.
- Iubitule, ia-mă în brațe, l-a rugat. S-au privit prin ochii plânși, până au adormit. Afară lumea se trezea la viață. Luna dispărea lent. Încă mai mirosea a floarea ei preferată.