Prin Univers. Mijlocul

Citiți prima parte a acestui text aici.

Toate tufișurile din poiana cu pisici erau rotunde, ca niște ghemuri de lână în culori pastelate. Ba chiar se lăsau rostogolite în toate părțile si se ciocneau și se îndepărtau împinse de lăbuțele harnice ale pisicuțelor. Privită de sus, gândi motanul de la înălțimea crengii pe care se cățărase, poiana e într-o mișcare continuă, nici nu știi unde să te repezi mai întâi. Toți copacii aveau coroane ovale și, în suflarea vântului, se înclinau ușor și reveneau elastici, vibrând amuzați, ca și cum ar fi fost gâdiliți. Toate pisicile aveau cozile arcuite în spirale atente și urechi ciulite curioase. Nu suntem toate de aceeași culoare, sper, își admiră lăbuțele, surprins, motanul.
- Și erau?, se miră fetița.
- Nu, zâmbi mama. Motanul era gri cu șapte dungi maro pe spate. Fiecare lăbuță gri se termina cu pete maro. Pe frunte, dar asta el nu vedea, avea desenat cu maro un M. Ca toate celelalte pisici.
- Oo, ce înseamnă oare asta?, își strânse copila pumnii pe lângă frunte.
- Nu te chinui prea mult cu ipotezele, ridică din umeri mama. Uneori lucrurile sunt pentru că sunt și nu este alt motiv decât existența lor.
- Dar in povești, de obicei detaliile sunt simboluri și explică lucruri importante, ridică un deget înțelept fetița. Poate e M de la motan, toți erau motani transformați din copaci căzuți din gheare de dragon.
- Ar putea fi așa, ca un tatuaj care îi înseamnă pe cei magici.
- M de la magic, strigă fetița.
- M de la Motan Magic Mirobolant. În lumea cea nouă, el se simțea ca și cum dintotdeauna ar fi fost o pisică și nici o amintire nu îi tulbura după-amiezele de siestă. O lume cu două pisici sau cu o mie e la fel, cu toate pășeau grațios unele pe lângă altele și printre lucruri, atingând cu vârful cozii obiecte de interes personal, mustăcind adieri străine și strănutând indignate în puf de păpădie.
- Mirobolant era însă un motan special, își încruntă copila fruntea și își încrucișă mâinile hotărâtă.
- Speciale îi erau nopțile. Mare explorator cum era, pe cea mai înaltă dintre coline, găsise un aparat ciudat, un tub telescopic care se termina cu o lentila uriașă îndreptată spre cer, dar curbat ca un ochean submarin. Când a ajuns prima oară lângă bizarul instrument, a examinat în jurul lui, prin iarbă, apoi, cu ochii ageri de pisică a privit peste dealuri, până la orizont. Și a fost mândru să afle, primul din întreaga lui lume, era convins, că cerul era un acoperiș catifelat, indigo în miez de noapte, iar spre zori de zi se decojea ca o portocală și devenea o catifea azurie. Și era de fapt destul de aproape, îl împinsese el cu lăbuțele. Nu erau stele pe el, erau doar găuri roase poate de molii, prin care pătrundeau sclipiri misterioase din ceva de mai sus. La asta folosea de fapt ocheanul, îl manevrai învârtindu-l pe loc și sucind din manivele astfel încât segmentele tubului să se răsucească până când lentila ajungea în dreptul unei găuri.
De când descoperise ocheanul, Mirobolant dormea toata ziua și trăia nopțile pe colina secretă, cu un ochi închis pentru concentrare și celălalt lipit de ochean. Doar coada i se mișca a nedumerire, a încântare, a atenție, uneori a frică.
- Ce vedea oare acolo, se întrebă fetița, privind și ea cu un ochi prin pumnii aliniați în tub de monoclu.
- La început văzuse o imagine neclară, un cer mov cu stele, o lună plină. Dar peste lumina lunii, mai aproape, se întindea o dâră de praf strălucitor. Imaginea era străbătută din vreme în vreme de salturi de cerbi. Deci nu era chiar din spațiu, puncta Mirobolant cu vârful cozii. În colț, jos, se vedea umbra unei păduri de brazi, dar, ciudat, brazii nu creșteau spre cer, ci păreau să se arcuiască spre orizont ca suflați de o teribilă furtună. O furtună de gheață, se gândea Mirobolant, care așternuse straturi albastre peste crestele munților, întrezăriți cu greu. Chiar și munții păreau să se încline sub puterea acelui vânt. Urmărind cu ocheanul curba suflului de gheață, motanul descoperi îngrozit sursa furtunii. În colț, sus, mai mare decât luna, mai mare decât munții, se contura profilul unui chip de om. Era o fată care se amuza să sufle peste întregul peisaj, râzând când, dintre trunchiurile de copaci troznind a jale, stoluri de păsări negre se aruncau în volte înnebunitoare spre cerul întunecat, cerbi săltau mugind înfricoșați, torente de gheață curgeau de pe crestele alungite în arc, spre cer. Suflul ei părea să împingă întreaga scenă într-un carusel. Ceea ce îl împietri de spaimă pe Mirobolant, a fost clipa când gigantica fată și-a întors privirea spre el. Nu mă vede, dârdâia el, sunt foarte departe, poate că observă doar pătura de catifea cu găuri care îmi protejează lumea. În zori de zi, chipul fetei se estompa în azuriul clar al unui cer de vară. Motanul pleca rupt de oboseală și emoții spre poiana cu gheme moi și multe pisici și adormea zburlit până în vârful mustăților. În ultima noapte...
- Cum adică, ultima noapte, se îmbufnă fetița.
- O să afli imediat, o mângâie mama pe cap. În noaptea aceea, privind ca de obicei prin ochean, Mirobolant înțelese ceva uluitor. Chipul acela nu sufla peste lume. Din suflul fetei, lumea apărea. Dezordonată, pe diagonală, cu brazi răsturnați, cu animale fugind, fata aceea așa își dorea lumea și se bucura văzând-o cum apare, dintr-un joc de suflat baloane de săpun. Și atunci, se nedumeri el, scărpinându-și capul cu vârful cozii, când ea se uită spre mine, știe că exist. Dar știe că o văd? Și că am înțeles? Deodată, prin ochean văzu zâmbetul uriaș al fetei întinzându-se pe jumătate de cer. Și se pomeni privind apropiindu-se un iris gigant, verde smarald, care încet, încet, acoperi tot peisajul. Miau, șopti cu greu Mirobolant. Miau, vibră totul în jurul lui. Miau, se zgudui colina. Pisica o tuli înspăimântată, urmărită de ecou ca de un tsunami. În poiană era debandadă. Pisicile țâșneau din tufișuri, ghemele lânoase se rostogoleau și se ciocneau, copacii trozneau. Miau, se auzea, asurzitor. Cerul albăstrui de catifea se rupse ca o cârpă smulsă. Sub noul cer mov închis, Mirobolant sărea din creangă în creangă tot mai sus, mieunând îngrozit. Ultimul salt, necalculat, l-a zvârlit în suflarea de gheață ce năpădise lumea. Și așa, a murit.

Mută de uimire, fetița dădea dezordonat din mâini.
- A murit?
- Motanul magic Mirobolant mort, tăie categoric mama aerul cu mâna.
- Ai omorât eroul principal, țipă copila.
- Poate ca da, poate că nu, ridică mama din umeri.
- Dar nu mai e nimic din poveste, începu fetița să mărșăluiască prin cameră. Căsuța e un ou adormit. Copacul ei e un motan mort. Universul Static nu mai există. Lumea pisicilor a fost distrusă de suflul unei monstruozități de neînțeles. Nici măcar nu ai explicat cine e. De ce a făcut asta?, o chestionă pe mamă, cu mâinile în șolduri.
- Pentru că putea, medită mama. Povestitorul decide soarta personajelor, uneori e nemilos.
- Nemiloasă, o acuză fetița.
- Putea fi și altfel, ridică mama din umeri, dar ar fi fost prea predictibil. Poate prin ochean, pisica ar fi văzut un drum printre stele, o coadă de cometă care indica spre o planetă. Motanul și-ar fi dorit să afle ce e pe acea planetă. Ocheanul, magic fiind, l-ar fi transportat într-o fracțiune de secundă direct acolo. S-ar fi regăsit pe marginea unui râu, aurit sub lumina lunii, și o aromă cunoscută, dar imposibil de identificat l-ar fi purtat în salturi spre o căsuță la marginea pădurii. Pe terasă, pe o pernă înflorată, o pisică albă, pufoasă, ar fi fost culcușită. Miau, ar fi spus Mirobolant. Și poate ea ar fi răspuns. Miau.
- Mmmm, se învârti nemulțumită fetița. Tot nu e bine. Căsuța e un ou adormit. Nu știm ce s-a întâmplat cu dragonul.
- Uneori, ca să continui o poveste, trebuie să abandonezi personaje sau chiar direcții din povestea inițială. Pe drum, sunt lecții de învățat, obstacole, surprize. Până la urmă, Mirobolant a avut parte de o poveste drăguță, nu crezi?
- Mda. Mbine.

Fetița se băgă iar în pat.
- Dar data viitoare, se ridică iar, eu nu mă culc până nu se lămuresc toate lucrurile pe care le-ai început.
- O bună parte dintre ele, promit, surâse mama, acoperind-o.