Prin Univers. Sfârșitul.

Citiți prima parte a acestui text aici.
Citiți partea a doua a acestui text aici.

Nu știu cine sunt, își răsfiră ea, în dreptul feței, degetele violacee. Prin gelul translucid dens, fiecare încercare de mișcare, flexiunea fiecărei falange, era îngreunată, lentă. Se încrâncenă să își împingă brațele în lateral până când atinse coaja cretoasă. Îi pipăi asperitățile memorând forma elipsoidală. În dreptul capului era rece, o pată rotundă întunecoasă îi indica locul unde oul se sprijinea pe pământ. Sunt suspendată cu capul în jos, realiză. Își strânse genunchii la piept și se luptă să lopăteze cu mâinile ca să se întoarcă. Aici, spre vârf, coaja era mai subțire. Lumina străbătea alburie, o simțea caldă cu palmele lipite de perete. Rămase plutind așa, amorțită. Cum numeri oare secundele în lumea aceasta, îi trecu prin minte, căci îți asculți doar bătăile inimii, vibrând periodic. Toată lumea e, în mod repetat, hipnotizant, un puls și așteptarea următorului.
- Te-ai gândit, mami, cum se continuă povestea?

Mama simți mângâierea copilei pe umăr și își deschise surprinsă ochii. Aproape adormise cu capul pe masă. Își frecă fruntea, încercând să zâmbească.
- Hmm, să vedem, privi ea pereții, în timp ce fetița se ghemui în pat și își aranjă pernele.
- Un troznet o făcu să își deschidă larg ochii. Simți șocul izbiturii în palme, prin coaja oului. Un cioc uriaș, încovoiat străbătu, lumina orbitoare o invadă prin crăpătura căscată. Se agăță cu mâinile de marginile tăioase și se zbătu disperată să iasă. Urla, își dădu seama, și poate sunetele ascuțite pe care le scotea făcură ca aripile uriașe și negre să se îndepărteze, grăbite. Zdrobind cu lovituri de picioare rămășițele oului, ieși și se lipi dârdâind de trunchiul copacului. Pe cer văzu plutind umbra mare a unei zburătoare, tot mai departe, abia distingându-i conturul negru desenat pe albastru de cer.
- Era dragonul, șopti fetița acoperindu-și gura cu mâinile.

Mama o privi, surprinsă.
- Poate că era dragonul, dădu ea din cap. Ce așteptăm mereu de la o poveste este să găsească soluții la probleme. Sau cel puțin explicații.
- Eu vreau măcar, ridică fetița un deget, să aibă un sens lucrurile ciudate pe care le-ai început.
- Exact, un sens, o raționalizare a evenimentelor, sublinie și mama, chiar și una improbabilă sau de-a binelea absurdă.
- Mamiii...

Femeia zâmbi și o mângâie liniștitor.
- Rămăsese, în urma dragonului, starea de amenințare, care încă îi cutremura mușchii. Se agățase de scoarța copacului cu atâta încrâncenare încât degetele îi păreau înfipte în trunchi. Degete sau gheare, se miră ea, examinându-și consternată pielea acoperită de solzi metalici, cu reflexe albăstrui. Se desprinse de copac și se ridică la verticală, descoperind platoșa care îi acoperea tot corpul. Grea, aderentă, abia lăsându-i loc să respire. Pe umeri, pe spate, o za împletită curgea, despicată la mijloc. Îsi pipăi uimită ceafa simțind ondulându-se până la șale creasta osoasă de reptilă. În mijlocul pieptului platoșa îi era decorată cu o roată zimțată. Unde îmi e locul, zâmbi, alunecând cu degetele pe conturul îmbinărilor de metal ale roții. Închise ochii, încercând să regăsească în memorie un reper. Pe fundalul gălbui, tremurau umbrele cu dinți ale unor animale dintr-o lume pierdută. Apoi, peste ele se suprapuseră umbrele unor crengi înverzite. Apoi rămase doar fundalul auriu și, vag, un sunet de apă clipocind.
- Nu prea înțeleg, se miră fetița. Ea nu mai e deloc o căsuță, dar ce este, atunci?
- Cred, spuse mama, că eroina noastră trece prin transformări pe care nici ea nu le înțelege.
- Oare cineva ar putea să o ajute, se întrebă fetița.

Mama dădu din cap, aprobator.
- Din întunericul pădurii, o siluetă se desprinse și înaintă spre ea; o femeie, o regină după hainele fastuoase, de un negru lucios cu reflexe turcoaz, după sceptrul purtând trei frunze roșii. Coroana, cu patru colțuri-coarne, ce păreau să crească din piele, îi masca fruntea înconjurându-i ochii albi. Fără un cuvânt, aceasta îi întinse sceptrul, îl lăsă în mâinile ei, apoi se întoarse și dispăru între arbori. De îndată ce prinse în palmă tija de lemn a sceptrului, ea își simți solzii strângându-se și preschimbându-se în așchii înțepătoare; în jurul pieptului, în jurul brațelor, ca niște funii de iederă împletite. Îi tăiau suflul, strigă și căzu contorsionându-se de durere. Ce se întâmplă, se întrebă, văzând cum din palme și tălpi îi izbucnesc vrejuri ce se întind pe sol și se leagă de copac, scormonesc în pământ, trebuie să fug, gândi și o luă la goană rupând ca din carne vie crengile nou crescute din piele. Mă doare, striga. Fugea cât putea de repede, împiedicându-se de rădăcini, biciuită peste obraji de crengi, ghidându-se după perdeaua de lumină întrezărită printre copaci, ce îi arăta calea spre lizieră.
- Nu prea a ajutat-o regina aceea, se îmbufnă copila.
- Și totuși, dădu mama din cap, așa a reușit să iasă în sfârșit din umbra pădurii. Pășind pe iarba moale în plină lumină simți o ultimă transformare. Sceptrul de lemn înflori în brațele ei într-un buchet de flori de câmp. Respira ușor, căci, își pipăi ea gâtul și pieptul, pielea nu mai îi era solzoasă și dură ca o platoșă, nici nu mai trosnea aspră, a așchii de lemn, ci se întindea elastică, moale. Roz, gândi, privindu-și palmele, simțind pulsațiile fierbinți ale sângelui până în buricele degetelor. Ajunsese pe o colină blândă. Privi spre vale și văzu o cabană. În curtea ei, un bărbat lega căpăstrul calului său de gard. Abia ajunsese și el, își dădu ea seama, pe măsură ce se apropia, văzându-l cum privește în jur curios. Apoi bărbatul se așeză pe prispa cabanei, deschise o carte și începu să citească. Deși femeia era încă departe, cobora dealul printre ierburi unduitoare neputând să vadă ce citea el, începu să zâmbească larg, apoi să râdă în hohote privindu-l. Căci dintre paginile cărții se ridica un abur, ca un nor mititel ce se aduna în dreptul urechilor lui. Și deși nu auzea încă nimic, după gesturile lui ea își dădu seama că norul îi punea întrebare după întrebare, și apoi altă și altă întrebare.

Copila chicoti, amuzată.
- Am înțeles acum, norul eram chiar eu.
- Încă nu, zâmbi și mama, dar nu a mai durat mult.
- Mi se pare ciudată povestea ta, îi explică fetița, mă așteptam să fie despre cei doi eroi de la început. Și mă așteptam să se întâmple lucruri cu ei doi.
- Eu știu să povestesc doar partea mea de poveste, dădu femeia din umeri. Recunosc, nu totul are un sens ușor de găsit, dar lucrurile se înșiră în viață ghidate de o linie internă, pe care nu o înțelegem de fiecare dată și fiecare alegere, fiecare persoană întâlnită are un rol pe acea linie.

Fetița rămase un pic pe gânduri.
- Crezi că eu eram de fapt fata aceea din povestea lui Mirobolant care sufla lumi de gheață?
- S-ar putea, căci partea de poveste cu motanul tu ai început-o, dădu mama aprobativ din cap.
- Și apoi l-am omorât, căscă ochii de surpriză copila.
- Poate era necesar. Locul tău nu era în lumea lui. Și el nu făcea parte din a ta, până la urmă.
- Daa, zâmbi fetița, dar pisicile au șapte vieți în basme. Și sunt simpatice. O să mă mai gândesc până mâine, se hotărî copila și se culcuși. Povestea aceasta nu s-a sfârșit.