Fort Worden

Era iunie deja și nu ajunseseră încă la Fort Worden. Obișnuiau să meargă regulat, de câteva ori pe an, însă de câteva luni încoace timpul aluneca cu o viteză intensificată printre zilele săptămânii, de se trezeau duminica năuciți, cu sentimentul că pierduseră toate trenurile către viața pe care și-o doreau, și că lunea îi va surprinde din nou fără nicio direcție, fără puterea de se smulge din vâltoarea momentelor insignifiante care țeseau în subteran, ca un cancer, cacofonia neputincioasă a cotidianului.

În iulie, după câteva încercări eșuate - fiindcă ba nu sunase ceasul, ba aveau copiii tot felul de zile de naștere la care erau invitați pe ultima sută de metri - au reușit în cele din urmă să se pornească la drum într-o dimineață, la timp pentru a prinde feribotul pentru insulă. Ea se visase pe terasa restaurantului din centrul fortului, așteptându-i să se întoarcă din expedițiile lor "militare", citind ultimele pagini dintr-un roman voluminos pe care nu reușea să-l mai termine de la începutul anului, despre dimensiuni paralele și scriitori ratați chinuiți de vise erotice. Se trezi mai hotărâtă ca oricând să mobilizeze întreaga familie pentru o ieșire binemeritată la ocean. În tinerețile sale, soțul - și tatăl celor doi băieți pe care îi aveau împreună - dorise să facă o carieră în armată. Însă înainte de a împlini vârsta când ar fi trebuit să aleagă această cale, în întreaga lume s-au semnat tratate de pace și legi prin care războiul intra în ilegalitate.

Fortul era ultima frontieră, un paradis pentru mințile militare, cu posturi de observație, buncăre din piatră sau din beton, construite în primul sau al doilea război mondial. Vilele victoriene pentru ofițerii de rang înalt erau flancate de barăci obișnuite, din lemn, cu vopseaua coșcovită și gratii la geam. Întinderea întunecată a Oceanului Pacific se zărea la orizont din toate părțile, promițând o mare bătălie care se lăsa așteptată de mai bine de un secol.

Așteptarea atacului, improbabil după semnarea tratatului de pace cu Japonia și închiderea oficială a fortului, atrăgea câțiva turiști fascinați de gloria războaielor neîmplinite. Aceștia puteau înnopta la Fort, ba chiar petrece câteva zile în incintă, vizitând zidurile de apărare, camerele abandonate ale soldaților, gura de oțel săpată în stâncă în care fusese înfiletat un tun imens, sub lovitura căruia întreaga bolta cerească s-a fi putut sfărma dintr-o suflare. În ciuda măreției sale, nu fusese niciodată folosit. Nefiind păzit sau declarat monument istoric, tunul era ținta multor comportamente ireverențioase: vizitatorii îl puteau escalada în voie, deși exista întotdeauna riscul să alunece și să cadă de la înălțime, iar adolescenții localnici îl puteau acoperi cu straturi de graffiti, care mai de care mai zeflemitoare la adresa gloriei sale demult apuse, cu o pletoră de aluzii transparente la obsesia erecțiilor eșuate pe care se întemeiau toate curentele artistice din antichitate și până nu demult.

Pentru cei mai puțin interesați de minunile ingineriei militare, la Fort Worden se ofereau cursuri de yoga, de creative writing sau de meditație transcendentală. Restaurantul cu bere artizanală și mâncare vegan din ingrediente cultivate pe insulă aduna la ceas de seară locuitorii temporari ai fortului. Masa pe care o îndrăgea cel mai mult era liberă, dosită în spatele unei tufe de liliac sălbatic de un albastru mai intens decât marea. O aștepta parcă, îi trecu prin gând. Culoarea caldă a cerului reflectat de ocean și proiectată ca într-o oglindă concavă deasupra terasei, instaura o tăcere reverențială, întreruptă pe alocuri de șoaptele chelnerilor, sau de clinchetul cuțitelor ricoșând de pe bucățile de legume rădăcinoase pe suprafața de porțelan fin a farfuriilor. Sunetul ascuțit era imediat înăbușit de lipsa de reacție a oaspeților, absorbiți trup și suflet de frumusețea nepământeană a locului.

Deschise romanul și se descurajă instantaneu după ce constată că îi mai rămăseseră încă vreo trei sute de pagini de citit. În niciun caz nu ar fi reușit să le termine până la întoarcerea copiilor. Închise zgomotos romanul, cu speranța că gestul va fi consemnat de vreun martor. Se apucă de scris în jurnal, fără să pună data. Cuvintele se aranjau în pagină armonios, creionând starea de așteptare a unui mare eveniment, o catastrofă de proporții planetare, care nu avea să se întâmple decât în plan imaginar:
"Inamicul s-a infiltrat ușor în incinta fortului, nu din apă, ci din interiorul tuturor. Localnicii i-au găsit dimineața cu trupurile intacte. Doar generalul avea o gaură de glonț în tâmpla dreaptă. Scena semăna mai mult cu o ofrandă decât cu o sinucidere sau o crimă..."