Porfiriu Extralucent

Mă numesc Porfiriu Extralucent și am 8 ani. Sunt în clasa 3-a C împreună cu toți ceilalți colegi ai mei. Mă rog, se subînțelege că nu sunt singur în clasă la școală dar îmi place să fiu precis în exprimare pentru a nu lăsa loc de interpretări. Poate părea bizar. Nevoia de a fi foarte exact în exprimare pentru un copil de 8 ani. La fel cum poate vi se pare ciudat numele meu. Poate unii dintre voi ați intuit că nu e numele meu adevărat. E destul de bizar pentru a fi un nume adevărat. Ei bine aveți dreptate. E un nume de cod. Sau și mai corect, dacă vreți, e numele meu de supererou. Pentru că, și poate ar fi trebuit să încep cu asta, eu am puteri supranaturale.

Pentru a îmi proteja identitatea nu am dezvăluit asta nimănui încă. Mi-ar îngreuna toate misiunile. Dar cred că colega mea de bancă, Ana, începe să mă bănuiască. Într-o zi, la școală am văzut-o foarte supărată. Se mânjise cu cerneală pe rochie și plângea. Mi-a părut rău pentru ea, mi-am folosit puterile și petele ei au dispărut. M-a întrebat foarte mirată cum am reușit. I-am zis că e doar un truc de magie. A insistat să îi zic cum am făcut dar i-am răspuns că un magician nu își dezvăluie niciodată secretele. I-am promis că o să îi zic altădată dacă păstrează secretul doar între noi.

La fel ca Ana cred că și voi sunteți curioși să aflați cum am făcut să îi îndepărtez petele. Dar mai întâi o să vă zic cum a început totul. My origin story ca să folosesc un termen din revistele de benzi desenate. Nu a fost un păianjen care m-a mușcat. Și nici nu am fost expus la radiații sau alți factori cum apar în asemenea reviste. Cred că și asta ați ghicit. Sunt un mare fan de povești cu supereroi. Dintotdeauna mi-a plăcut să citesc. Ai mei mi-au zis că începusem să citesc de când aveam 3 ani și ceva. La început cărți cu litere foarte mari pentru copii mici. Apoi basme și povești populare. Asta până am descoperit benzile desenate. Sunt preferatele mele. Am deja o colecție impresionantă. Citesc de asemenea și cărți de fantezie gen Harry Potter sau seria Percy Jackson. Devorez orice îmi pică în mână. Dacă vreți, cititul este prima mea putere specială. Pentru că până la urmă o putere specială e ceva ce tu poți face mult mai bine decât alții. Și eu la 4 ani citeam mai bine și mai mult decât majoritatea adulților.

Dar adevărata mea putere specială am descoperit-o mai târziu. S-a întâmplat vara trecută. Era o după masă caniculară de vară. Eram singur în curte, la țară la bunica și mă jucam cu praștia când am văzut o pasăre care venise la floarea soarelui în grădină. Eram destul de departe dar am zis să încerc. Am ales o piatră, am încărcat praștia și am țintit. Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat să nimeresc dar am lovit-o direct în piept. A mai zburat haotic într-o parte și apoi a aterizat câțiva metri mai departe. Pentru o clipă m-am bucurat de izbândă dar după ce m-am dus în grădină și am găsit-o mi-am dat seama ce făcusem.

Pasărea zăcea răsturnată pe o parte cu ochii închiși și ghearele încleștate ca și cum încercase cu disperare să se agațe de ceva în ultimul zbor. Am intrat în panică pentru că nu mai mișca. Mi-a fost frică să o ating și am luat un băț și am împins-o ușor. Dar nu mai mișca deloc. Am început să plâng pentru că nu știam ce să fac. Și atunci s-a întâmplat pentru prima dată. Nu știu exact să vă explic cum a fost posibil dar vă pot zice ce a urmat. M-am enervat foarte tare, m-am oprit din plâns și am zis "Nu!". Am luat pasărea în palmă și mi-am concentrat privirea asupra ei ca să o trezesc. Mi-am adunat toată voința mea așa cum văzusem la eroii din benzile desenate. Dar nimic nu s-a întâmplat. Nu m-am descurajat. Am închis ochii foarte foarte strâns și m-am concentrat cât am putut de tare din tot corpul încercând să îndrept toată puterea minții mele către centrul palmei și apoi am zis repetat cât puteam de hotărât "Nu! Nu vreau!". La un moment dat am simțit tot mai puțin încărcătura din palma mea și apoi deloc. Am deschis ochii și am văzut roșu în fața ochilor. Strânsesem atât de tare pleoapele și soarele era așa de puternic că am simțit că încep să amețesc. Am mai apucat să văd că palma mea era goală și apoi mi-am pierdut cunoștința.

Când m-am trezit, eram la spital. Am înțeles ce se întâmplase. De fapt eu aveam o putere specială. Puterea mentală de a corecta răul, de a îndrepta greșelile. Doar că fiind prima dată când o folosisem la o intensitate atât de mare nu îmi dozasem cum trebuie eforturile și de aia leșinasem. Mama vorbea pe hol cu o doamnă în halat alb. Părea îngrijorată dar s-a bucurat mult când am deschis ochii și s-a îndreptat spre mine. Am vrut să îi explic că se îngrijorează degeaba dar am preferat să păstrez secretul pentru mine. Oricum nu m-ar fi crezut.

Am început să mă gândesc apoi la toate momentele când o folosisem fără să îmi dau seama că asta făceam. Când am șutat mingea de fotbal până pe centrală și am fost atât de trist că am pierdut-o că am adormit plângând. A doua zi la școală numai la asta m-am gândit și am fost foarte supărat dar după școală am găsit-o pe iarbă lângă o tufă. Altădată am lipsit de la școală pentru că nu mi-am găsit inelul de la cravată și toată ziua am stat singur acasă și am fost stresat că o să primesc o pedeapsă strașnică dar nimeni nu mi-a zis nimic.

Nu puteam să-i explic toate astea mamei dar i-am zâmbit și i-am zis că nu am nimic. Totul e bine. Dar bineînțeles că nu m-a crezut și am fost nevoit să tot revin la spital după aceea. Pentru analize. Pentru investigații. Pentru tratament. Odată am văzut-o pe mama vorbind cu unul din doctori pe hol prin ușa lăsată întredeschisă în timp ce eu eram în sala de tratament. Privea în gol în timp ce asculta și la un moment dat și-a pus o mână pe gură și a început să plângă. Doctorul i-a pus o mână pe umăr și a încurajat-o dar ea nu se oprea din plâns. Așa că, deși mă simțeam destul de slăbit, m-am concentrat și mi-am folosit puterea mea magică ca să o ajut. Și într-adevăr când a revenit nu mai plângea deloc. Era chiar fericită și mi-a promis că o să mergem la zoo după ce termin cu perfuziile. Zoo este locul meu preferat din toată lumea. Acolo sunt unele din animalele mele preferate. Dar mă simțeam destul de obosit și i-am zis că poate altădată și mai bine să mergem acasă.

Vedeți voi, deși aveam această putere supranaturală ea venea cu limitări. Ca toți supereroii de altfel. Iron Man și Batman sunt limitați de tehnologiile pe care le folosesc. Aquaman are nevoie de apă. Profesorul Xavier e în scaun cu rotile. Chiar și Superman, supereroul meu preferat și cel mai puternic dintre toți, e afectat de kriptonită. Pentru mine puterea de a îndrepta lucrurile rele nu era nici ea fără anumite probleme. În primul rând trebuia să fiu destul de aproape de țintă. Contactul vizual sau de preferat cu mâna era obligatoriu. În al doilea rând, de fiecare dată când o foloseam o parte din răul îndepărtat se răsfrângea asupra mea. De exemplu mi-am recuperat mingea dar am pierdut apoi stiloul și mama m-a certat foarte tare. Când am lipsit de la școală nemotivat nu am fost pedepsit dar am făcut varicelă la scurtă vreme după și am ratat o excursie cu clasa. Și nu în ultimul rând când am făcut să dispară petele de pe rochia Anei m-am trezit eu pătat cu cerneală pe cămașă.

La câteva luni după aceea m-am simțit rău și am ajuns iar la spital. Doctorii i-au zis mamei mele că o vreme nu mai pot pleca acasă. Mi-au tuns și părul pentru că începuse să cadă oricum dar îmi plăcea mai bine așa la chelie deși arătam ca Lex Luthor. Mă simțeam mai liber și mă puteam concentra mai bine. La spital era destul de plictisitor. Chiar mai rău decât la școală. Aș fi preferat de o mie de ori să fiu la școală. Eram singur în salon și nu mă puteam juca cu alți copii. Mama mi-a zis că era periculos pentru mine dar în curând o să fiu mai bine și ne întoarcem acasă. Deși îmi zâmbea mult și mă încuraja, ochii ei erau tot timpul triști. Îmi petreceam mult timp citind și recitind colecțiile de reviste și ca să îmi umplu timpul m-am hotărât să îmi scriu și desenez propria revistă cu mine ca erou principal. Cu câteva detalii schimbate evident ca lumea să nu ghicească că era vorba despre mine. Inițial am vrut să îi zic Supermind eroului meu. Cam ca Superman dar un erou care rezolvă probleme cu puterea minții. Dar mi-am zis că nu suna destul de special. Aveam nevoie de ceva mai memorabil. Ceva care să iasă în evidență. Culoarea mea preferată e violet. Așa am ales Porfiriu. Și, pentru că luptam cu forțele răului, ale întunericului, reprezentam forța binelui, a luminii. Deci Superluminos. Nu suna prea bine. Așa că am ales Extralucent.

Mama mea nu a avut dreptate. Nu ne-am întors acasă la scurtă vreme. De fapt am rămas multe luni în spital. Și nu mă simțeam mai bine. Eram supărat pentru că eram la spital. Eram singur. Și bolnav. De ce nu puteam să folosesc puterea mea specială să mă vindec așa cum făcusem cu pasărea? Dar dacă îmi pierdusem puterea? Eram prea obosit ca să mai încerc. Nu o mai folosisem de luni de zile și începusem să mă îndoiesc că o să revină vreodată. Erau zile în care eram atât de slăbit încât nu aveam deloc poftă să mănânc și nu voiam să mă ridic din pat. Nici de revistele mele cu supereroi nu mai aveam chef. Mama era tot mai veselă și mai zâmbitoare dar ochii ei erau tot mai încercănați și mai triști. Nu cred că dormea foarte bine. Nimeni nu îmi zicea exact ce se întâmplă. Adulții cred că copiii nu pot să înțeleagă. Le e frică să le vorbească copiilor despre moarte. Dar eu știam. Știam că e posibil să nu mai ajung niciodată acasă. Că e posibil să mor. Nu știam ce o să fie după. Dar o auzisem pe bunica vorbind despre asta. Copiii sunt fără greșeală deci ajung direct în rai unde s-ar părea că e destul de cool. Nu i-am zis mamei despre asta. Aș fi vrut să o întreb ce este după. Și dacă o să ne mai vedem acolo. Dar era deja atât de tristă și obosită. Nu am vrut să o supăr și mai mult. Adulților le e mai frică de moarte decât copiilor. Poate pentru că ei au avut mai mult timp să le fie frică.

Și mie îmi era frică. Și uneori eram foarte trist. Și în același timp eram foarte supărat. Puterea mea specială nu era chiar așa de specială până la urmă dacă din cauza ei ajunsesem în situația asta. Povestea mea de supererou era pe punctul de a se termina înainte de a începe. Paginile din revista pe care o desenam erau tot mai întunecate. Eroul meu ajunsese în fața unei clădiri înalte cu fațadă netedă dreptunghiulară și ferestre aliniate ca grila unei table de șah. Pe pagina din stânga de unde venise se mai vedeau copaci și iarbă și culori normale ale orașului. Un roșu de semafor. Cerul albastru deschis. Dar pe pagina din dreapta el era în interiorul clădirii. Culorile vesele fuseseră înlocuite de gri și albastru închis. Pagini după pagini culorile deveniseră tot mai închise. Tușele erau tot mai imprecise și zgâriate. Mânjite. Apăsate furios. Bulele de dialog erau tot mai rare și doar strigăte de furie și întrebări fără răspuns. Capa violetă a personajului o desenam mai mult cu negru. Eroul meu se pierduse într-un labirint din care nu mai reușea să iasă. Erau ziduri peste tot. Nu exista o misiune clară. Un personaj negativ pe care să îl învingă pentru a ieși. Nu era decât el, o siluetă gri tot mai ștearsă și zidurile trasate cu câteva linii negre. Pe pagina următoare, liniile negre ale zidurilor și silueta gri se contopeau și deveneau doar cercuri și ovale concentrice hașurate la nesfârșit până trecuseră prin câteva foi.

Ca toți marii supereroi iată că și eu eram pus la grea încercare. Mă luptam cu un inamic invizibil dar nu mai puțin periculos decât un supervillain din reviste. Și tot precum supereroii din benzile desenate ajutorul a venit din afară. Nici măcar un supererou nu poate face totul singur. Uneori ajutorul nu vine sub formă de puteri supranaturale. El vine sub formă de prieteni, de familie. Ironman are nevoie de Pepper Pots. Spiderman de Gwen. Superman de Lois Lane. De cineva pentru care să lupte. Uneori tot ce avem nevoie pentru a învinge răul este iubire. Și chiar dacă nu reușim e mai bine să încercăm să luptăm cu iubire decât cu răutate. Personajul meu din revistă se pierduse într-un labirint pe care el însuși și-l construise. Încercând să dărâme zidurile aproape se distrusese singur. Dar salvarea lui a venit așa cum probabil vă așteptați de la personaje secundare. De la mama lui și de la toți doctorii și asistentele care s-au luptat să îl salveze.

În cele din urmă Porfiriu Extralucent nu a mai ieșit niciodată de acolo de la spital. Capa violet nu a mai fost niciodată croită ci a rămas doar desenată pe paginile unei reviste încropite de un copil de 8 ani. Puterile speciale nu s-au mai întors niciodată. Am ieșit până la urmă din spital și m-am întors acasă și la școală. Părul mi-a crescut la loc și l-am lăsat multă vreme după aceea să tot crească. Și deși am devenit un copil normal fără puteri speciale nu am uitat niciodată lecțiile învățate atunci. Că uneori supereroii nu au nevoie de puteri speciale pentru a lupta împotriva răului și a greșelilor. Între timp am crescut mare și am mai citit câteva sute de cărți de atunci. Iar în loc de capă violet acum am un halat alb. Mă numesc Petre Enescu și sunt medic pediatru oncolog.