Timpul convex (Episodul 8 - Paradeisos)

Citiți prima parte din acest text aici.
Citiți a doua parte din acest text aici.
Citiți a treia parte din acest text aici.
Citiți a patra parte din acest text aici.
Citiți a cincea parte din acest text aici.
Citiți a șasea parte din acest text aici.
Citiți a șaptea parte din acest text aici.

- Domnule Lazăr, mă auziți? spuse femeia.
- Da, da... Cine sunteți? Unde mă aflu?
- Sunteți în spital. Ați făcut un infarct în timp ce vizitați Muzeul Vaticanului.
- Poftim?! Nu se poate! Știu sigur că am plecat de acolo. Săptămâna următoare am fost la lucru în fiecare zi, la restaurant, de luni până vineri, sâmbătă am ajuns cu Ion și Toma la biserica românească, apoi în Forul Roman, pe Podul Sant'Angelo și duminică la Muzeul Fermi. Îmi amintesc perfect.
- Cred că sunteți într-o stare de confuzie. V-ați pierdut cunoștința în sala 18 a muzeului. Paramedicii au venit în câteva minute și au încercat să vă resuscite. Nu ați răspuns imediat la electroșocuri. Apoi pulsul v-a revenit dar ați rămas inconștient. Ați fost în comă câteva săptămâni. Medicii s-au temut că din cauza lipsei prelungite de oxigen creierul își va pierde o parte din funcții. Puteți să vă mișcați?

Lazăr își ridică o mână, apoi pe cealaltă, își mișcă piciorul stâng și pe cel drept.
- Se pare că sunt bine.
- Da, așa se pare... Trebuie totuși făcute niște analize suplimentare ca să ne asigurăm că totul e normal. Mă duc să-l anunț pe medicul de gardă. Dacă aveți nevoie de ceva apăsați butonul roșu de pe consola de la marginea patului. Eu sunt Aurora, asistenta șefă.
- Aurora... E un nume frumos. E nume de zeiță. În mitologia romană era fiica lui Pallas, cunoscut mai bine sub numele lui grecesc, Hyperion, unul din cei zece Titani, copiii Geei - Pământul și ai lui Uranus - Cerul. Aurora sau Eos la greci era sora lui Sol-Helios, soarele și a lunii, Luna la romani sau Selene la greci. Este cea care face legătura între noapte și zi, aducătoarea răsăritului, sosirea Soarelui.
- Domnule Lazăr, sunteți o adevărată enciclopedie!
- N-am niciun merit, a venit dintr-o dată, la Vatican, acolo unde spuneți că am făcut infarct.
- Chiar ați făcut. De aceea sunteți aici. Doar nu credeți că a fost un simplu leșin? Tocmai v-am spus că ați fost în comă. De ce aveți impresia că ar fi fost altfel?
- Pentru că odată ce ai acces la cunoașterea absolută memoria devine și ea absolută. Adică nu mai ai nevoie de ea. Așa că dacă nu am pierdut cunoașterea înseamnă că tot ce îmi amintesc despre zilele trecute este real. Nu așa ar fi logic?

În timp ce vorbea, Lazăr se uita la femeia din fața lui. Părea să aibă între 30 și 35 de ani. Înaltă peste medie, cu un corp atletic, bine întreținut. Chipul era de o frumusețe clasică deși ceva era parcă nefiresc în înfățișarea ei. Apoi și-a dat seama. Pielea era perfectă. Nu avea niciun semn, o aluniță, un pistrui, o cicatrice. Nici măcar un rid de expresie. Nimic. Și-a zis că poate nu vedea bine. Se gândi chiar că are halucinații. Coma, creierul, oxigenul. Dar știa că n-a fost nicio comă. S-a uitat în ochii ei. Sclera, albul ochilor, era impecabilă. Un alb curat, fără obișnuitele vase de sânge vizibile.
- Aurora, sclera este singurul țesut din întregul corp uman în care vasele de sânge pot fi văzute cu ochiul liber. La tine nu se văd. Și ce ten interesant ai. Alb și curat ca al Afroditei ieșind din spuma mării. Probabil că ai un cosmetician care face minuni. Pe bune... Cine ești, de fapt? Sau mai degrabă, ce ești?
- Oh, să înțeleg că ne tutuim? Mulțumesc pentru complimente dar cred că sunt exagerări. Domnule Lazăr, tocmai v-am povestit prin ce ați trecut. Sigur suferiți de efecte secundare. Cred că mai bine îl chem pe domnul doctor. El o să vă explice mai bine. Vă rog să așteptați.
- Stai, stai, nu pleca... Sunt lucruri pe care le observ și nu e nevoie de dom` doctor ca să mi le explice. Sunt sigur că pe lângă frumusețea aproape nepământeană ai și o inteligență pe măsură...
- Hmm, alte complimente... OK, să zicem că intru în joc. De multe ori e o tehnică în procesul de recuperare. Ce vrei să știi?
- Unde suntem?
- Depinde...
- Cum adică, depinde?
- Depinde de punctul de referință. Adică unde suntem față de ce? De Roma? De România? De Pământ? De Calea Lactee sau de altă galaxie? De vreo gaură neagră sau de alt Univers? De fapt ce vrei să auzi? Unde ai vrea să fim?
- Ce e capsula asta de lângă pat? Are comenzi digitale și un afișaj pe care scrie "subiect L2023".
- Capsula despre care tu crezi că este un modul de conservare criogenică în care plimbăm subiecții prin spațiu și timp, este, de fapt, o capsulă hiperbarică pentru regenerare fiziologică. Mai are și flux de ozon, ultraviolete și altele. Dar chiar dacă ar fi cum gândești tu, ce contează? Arcul timpului nu există decât dacă ești conștient de el. Iar spațiul... Spațiul poate fi Mahāmāyā, Marea Iluzie, așa cum au numit-o vechii hinduși pe Maya, mama lui Buddha, cea moartă la nașterea lui și renăscută ca zeiță a Universului.
- Știu toate astea, desigur. Și mai știu totul despre alte zeci de mii de zeități.
- Știu că știi. Și știu tot ce știi dar chiar mai mult: știu ce gândești.
- Aha! strigă Lazăr ușurat. Eram sigur că e ceva dincolo de normal pe-aici.
- Depinde ce consideri a fi normal. Ți-am spus că îți intru în joc pentru a-ți grăbi recuperarea. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că ești internat pentru că ai avut un infarct. Și știu ce gândești pentru că ești predictibil. Serios, mă duc să-l aduc pe doctor, poate te lămurește el. Iar dacă raportul tău medical e bun, poate te lasă să faci și un tur. O mică plimbare nu strică. Și nu uita de butonul roșu. Mă poți chema oricând.

Femeia a ieșit. Lazăr parcă atât aștepta. S-a ridicat în capul oaselor. Patul a coborât automat cu câțiva centimetri, cât să ajungă Lazăr cu tălpile pe podea. Era, evident, un pat multifuncțional, diferit de cele obișnuite din rezervele spitalicești. Foarte confortabil, lat de cam 1,20 metri și cu module articulate care îl puteau face să ia aproape orice formă. La tăblia patului, Lazăr a văzut un electrocardiograf la care nu era legat dar care îi arăta cardiograma animată în timp real. A văzut și alte aparate, unele probabil medicale dar și altele pe ale căror ecrane apăreau hărți, grafice și alte măsurători. Privindu-le pe acelea, Lazăr și-a dat seama că nu putea înțelege nimic din ceea ce era afișat. S-a uitat la bandajul de la mâna pe care era branula. L-a desfăcut cu grijă. Acul nu era înfipt în venă iar pe pielea care fusese acoperită de bandaj se vedea clar ștampila pusă la intrarea în Muzeul Fermi.

A sărit din pat și a început să se plimbe prin cameră căutând obiecte pe care le-ar fi putut recunoaște. Nu i s-a părut nimic familiar. Într-o nișă a descoperit ceea ce părea a fi un distribuitor automat de mâncare. Avea un ecran tactil pe care se puteau selecta meniuri sau alimente și băuturi separate. Într-o altă nișă ascunsă în spatele unor uși rabatabile era un garderob cu haine și lenjerie. Lazăr a luat un costum cu o croială simplă, dintr-un material care semăna cu inul și măsurându-l din ochi și-a dat seama că e măsura lui. Și-a scos cămașa de "pacient" și a îmbrăcat costumul. Era, într-adevăr, exact măsura lui. Pe lângă garderob se intra într-o baie cu duș și cu toate celelalte necesare, inclusiv o mulțime de accesorii despre care Lazăr habar n-avea la ce folosesc.

A dat și peste ușa prin care se ieșea din rezervă. Nu avea clanță și nici vreun mâner. Era un simplu dreptunghi alb, conturat în perete. Imediat în dreapta ușii, o placă de sticlă de mărimea unei tablete, încastrată în perete, pulsa emanând o lumină albă difuză. La atingerea lui Lazăr s-a activat desenând o serie de butoane cu cifre și litere. Apăsate la întâmplare nu făceau decât să schimbe culoarea de fond din albastru în roșu. Aproape din reflex Lazăr și-a lipit palma de panoul sticlos. Culoarea de fond a redevenit albastră iar înșiruirea de butoane a fost înlocuită de un contur luminos încercuind mâna lui Lazăr. După câteva secunde, culoarea verde a confirmat deschiderea ușii care a dispărut, culisând fără zgomot, în interiorul peretelui.

Lazăr a ieșit într-un hol al cărui capăt se intersecta, perpendicular, cu un alt hol. Acolo a ales să o ia spre dreapta. În capăt a întâlnit o altă intersecție identică cu prima. A luat-o la stânga. Apoi altă intersecție. Și alta și alta... Nu a găsit nicio ușă sau nu au fost vizibile pentru el. Prima pe care a descoperit-o l-a readus în rezerva pe care nu demult o părăsise. A ieșit din nou. Același hol. De data asta, în intersecție, s-a dus în stânga dar după câteva alte intersecții și cotituri a ajuns tot în rezerva de unde plecase. Încă două-trei tentative l-au făcut să se plictisească de interminabilul du-te-vino inutil și a apăsat pe butonul roșu de pe rama patului. După câteva momente și-a făcut apariția Aurora. De data asta nu mai purta uniforma de infirmieră ci o rochie lungă, din același material alb, ușor, ca al costumului pe care îl îmbrăcase Lazăr.
- Se pare că te-a învins Labirintul.
- Dacă aș fi avut-o pe Ariadna... Pe Aurora, de fapt.
- Bine că n-ai întâlnit Minotaurul...
- Hai, să lăsăm șaradele. Spune-mi, ce se întâmplă aici?
- OK, poate n-a fost infarct. Nici comă. Poate doar te-ai trezit prea devreme. Într-adevăr, răspunsurile se află în capsula despre care erai atât de curios. Va trebui să le descoperi singur. Orice explicație ți-ar dea altcineva nu o să te convingă. Dacă ai alte curiozități pe care ți le-aș putea satisface eu...
- Pot să te ating?

Ea s-a apropiat de el, i-a luat mâna stângă și a ridicat-o spre față, punându-i palma pe obrazul ei. Apoi i-a luat mâna dreaptă și o așază sub sânul stâng.
- Erai curios dacă în piept îmi bate inima sau sunt un mecanism sofisticat, o reproducere fără cusur a înfățișării umane.

Lazăr i-a prins obrajii în căușele palmelor și a sărutat-o. Aurora s-a lipit de el. Ce a urmat nu l-a ajutat să dezlege misterele care nu-i dădeau pace. Dimpotrivă. Simțea totul ca pe o recompunere la nivel subatomic. Prin ea, a pătruns în universuri paralelele, trăind vieți simultane și experimentând fericirea absolută. Sau iluzia absolută. Când a terminat, starea de extaz s-a transformat în nedumerire. Îi treceau prin minte mii de paginii despre robotică, inginerie genetică, astrofizică, exobiologie, alte și alte științe și nu reușea să găsească o conexiune cu ceea ce se i se întâmpla.
- Știu că te simți confuz. Cunoașterea absolută nu aduce cu sine și înțelegerea absolută... Informația e inutilă dacă nu este pusă în context.
- Așa e... Se pare că în acest caz cele șase întrebări de bază ale cercetării - cine, ce, unde, când, cum, de ce - nu aduc decât și mai multe ipoteze și speculații.
- Exact. Întrebările despre mine s-au înmulțit acum. Oi fi fertilă? Pot să nasc ca orice femeie? Și ce fel de embrion ar fi? Un om obișnuit, un hibrid, o clonă? Uite, îți mai dau o variantă: embrionul poate ești chiar tu, chicoti femeia. Ar fi mai bine să rămâi în cabină. Eventual să mănânci ceva. Ai putea să-ți alegi un meniu și să te relaxezi puțin. Pe aici ai cam văzut tot ce se putea vedea. Dar dacă insiști, poți să te întorci oricând la explorarea holurilor goale. Când o să te simți în stare, poți să încerci capsula, pentru mai multe răspunsuri. Spuneai acum ceva vreme că omenirea trebuie resetată. Știi cum se spune: "Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea îndeplini". Da... Lucrăm la asta, mai spuse Aurora în timp ce ieșea.

Rămas singur, Lazăr și-a dat seama că nu mai avea altceva de făcut decât să intre în capsula misterioasă. S-a apropiat de obiectul masiv și a început să-l analizeze. Era un paralelipiped prins în partea de mijloc prin articulații mobile, de un stativ uriaș, în formă de furcă, prin care se pare că putea fi orientat vertical, orizontal, rotit sau pus în orice altă poziție determinată pe patru axe. "Sau poate să funcționeze ca un malaxor, în caz de nevoie", își spuse Lazăr, ironic. Și-a făcut loc în interior, stând în picioare. Detectându-i prezența, capsula s-a activat iar pe peretele din dreapta și pe cel din stânga s-au luminat ecrane pe care a început să curgă o numărătoare inversă. "Zece, nouă... ce fac? Rămân? Ies?" , se gândi Lazăr. Când numărătoarea a ajuns la zero, capacul a coborât și s-a cuplat cu restul capsulei. Sunetul presurizării și schimbarea de aer i-au dat de înțeles lui Lazăr că era închis în capsula sigilată. Până la nivelul pieptului capacul era transparent. Pe acolo a văzut încăperea și a văzut-o pe Aurora.
- Te aștept, a auzit-o prin difuzorul intercom. Eu nu îmbătrânesc. Mă vei redescoperi de fiecare dată până când vei fi pregătit să rămânem împreună.

Geamul a devenit mat. "Bun, deci mă congelează" își spuse Lazăr sarcastic. Totuși, nu simțea nicio schimbare de temperatură. Simțea doar că respiră mult mai ușor și o stare, așa, de levitație. Mai era conștient? Poate că nu, poate da... Când geamul a redevenit transparent și capacul s-a deschis fâsâind, a văzut că se află în mijlocul unui peisaj idilic și i-a venit în minte un fragment din rugăciunea pentru morți: "În loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea." Într-adevăr, lumina indirectă era dozată perfect pentru a se putea vedea orice detaliu din spațiul înconjurător care părea că se întinde nesfârșit, în depărtare. Natura se desfășura cu diversitate și oriunde ți-ai fi oprit privirea se etalau biotopuri din anotimpuri și locuri diferite, multe necunoscute lui Lazăr, ca într-un muzeu al existenței.

A pășit afară din capsulă spunându-și amuzat "Gata, sunt mort! Bine că măcar am ajuns în rai." Se uită spre cer. Era albastru, fără niciun nor și pe el se plimbau sori și planete pe care nu le recunoștea. La picioare se întindea o alee pavată cu plăci mari, luminoase. A început să meargă pe alee și la fiecare pas lumina dalelor vibra multicolor ca și cum i-ar fi cântărit mișcarea. La capătul aleii se vedea o structură ovoidă, uriașă, ale cărei dimensiuni nici măcar nu puteau fi aproximate. Pe măsură ce Lazăr se apropia, o proiecție holografică a îmbrăcat ovoidul în imaginea bibliotecii din Alexandria, ca un fel de bun venit. Înainte de a intra, Lazăr s-a gândit că la ieșire se va uita cu mai multă atenție la decorul eterogen care îmbina calupuri atât de diferite din natură într-o coexistență ciudată. În interior era întuneric beznă. Brusc, proiecții simultane ale întâmplărilor trăite se perindară prin fața ochilor lui uimiți. Vaticanul, Forul Roman, Podul Sant'Angelo, Piazza Viminale, Muzeul Fermi, Ion, Toma, Geo... Au apărut și imagini cu locuri și ființe despre care Lazăr nu știa ce sunt. Apoi s-a făcut întuneric din nou. Un spot s-a aprins la câțiva metri făcându-l pe Lazăr să se îndrepte spre fotoliul aflat în mijlocul cercului iluminat. Era un fotoliu ca acelea ergonomice obișnuite, doar că pe toată suprafața sclipeau puncte luminoase iar tetiera era o calotă sferică căptușită cu o rețea de senzori asemănători celor de pe corpul fotoliului. Lazăr s-a așezat curios. În acel moment spotul s-a stins și o tastatură, probabil virtuală, a apărut în fața lui. A apăsat "enter". Semne fluorescente, cu o definiție și culori care relaxau vederea, s-au înșirat, curgând pe un ecran imaginar. "La început era cuvântul", se gândi Lazăr la celebrul citat. Începea să înțeleagă...
अहं पश्यामि यत् भवन्तः TERMINALUL QUANTUM इत्यत्र सन्ति। पुनः स्वागतम्! त्वं अनन्तस्य समीपे असि। तथापि यावत् भवतः जागरणं न भवति तावत् भवतः अधिकस्य आवश्यकता अस्ति। भवता उत्तमं कार्यं कृतम्: PICOLO, PANDEMONIUM, PREPOTENTA, POLITIKON, PROORISMOS, PSYHOGEN, PROTON, PARADEISOS। अधुना अन्यत् ब्रह्माण्डं रचयन्तु परन्तु R अक्षरेण आरभ्यमाणैः शब्दैः सह, यथा REÎNCARNARE इत्यत्र, उदाहरणार्थम्। आगच्छतु, किं प्रतीक्षसे? त्वं, आम्, त्वं।