Citiți a doua parte din acest text aici.
Citiți a treia parte din acest text aici.
Citiți a patra parte din acest text aici.
Citiți a cincea parte din acest text aici.
Citiți a șasea parte din acest text aici.
Lazăr rămăsese așa, șezând pe marginea patului, înghețat în spaima coșmarului pe care îl visase. Încerca să revină la realitatea care nici ea nu era mai credibilă, după cele ce i se întâmplaseră în ultimele zile. Încă de acum 3.000 de ani oamenii au încetat să privească visele ca pe simple fantezii ale somnului. Senzațiile atât de intense și scenele extrem de realiste proiectate de subconștient au făcut ca imaginația oamenilor să speculeze că ar fi mesaje ascunse, ba chiar că visele ar veni dintr-o realitate alternativă sau o lume paralelă. S-a inventat o simbolistică bogată și oamenii s-au grăbit să accepte toate răspunsurile primite de la ghicitorii în vise, cu aceeași încredere cu care s-au lăsat sfătuiți de ghicitorii în cărți, cafea, bobi, globuri de cristal, rune sau de către astrologi, chiromanți și alți "specialiști" în peste o sută de alte feluri de a face preziceri.
Dar poate că e ceva adevărat... Poate că atunci când te trezești, un alt tu, dintr-un univers paralel, începe să viseze... Sau poate totul e un vis continuu din care doar avem impresia că ne trezim. Iar și iar...
- Ați dormit bine? îi întrebă el pe ceilalți, ceva mai târziu, când s-au întâlnit în Piazza del Viminale.
- Mneee, nu prea bine, spuse Ion.
- Nici eu... răspunseră într-un glas Toma și preotul Geo-Sectarie.
- Nea Lazăre, am avut niște vise, să mor io, de sfârșitul lumii nu alta, se plânse Ion.
Era o duminică însorită. Vântul trimitea adieri ușoare împărțind tuturor aerul cald al amiezii și atmosfera liniștită, odihnitoare...
- Azi ce facem, nea Lazăre? întrebă Toma.
- Azi o să încercăm să vedem de unde vine energia. Și de câte feluri e ea. De exemplu, electricitatea...
Mergeau în timp ce vorbeau și ocolind Ministerul de Interne ajunseseră în fața clădirii de pe Via Panisperna 89A. Lazăr îi lămuri ca un ghid competent:
- Aici este "Museo Storico della Fisica e Centro Studi e Ricerche Enrico Fermi" adică "Muzeul de Istorie a Fizicii și Centrul de Studiu și Cercetare Enrico Fermi". Da, așa stufos e numele... Voi ăștia mai tineri ați auzit de Fermi? Nu ziceți nimic? Mda, bănuiam că nu. Fermi ăsta a fost unul dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor, nu atât de cunoscut de generațiile secolului 21 ca Edison sau Tesla dar care a revoluționat fizica atomică, a creat primul reactor nuclear și a fundamentat teorii care azi stau la baza fizicii cuantice. Hai, că v-am amețit. Mai bine intrăm.
În 1881, la inaugurare, clădirea a fost sediul "Regio Istituto di Fisica", "Institutul Regal de Fizică" și aparținea universității "Sapienza" a Romei, în a cărei proprietate se află și în prezent. Institutul a cunoscut apogeul în anii '30 când cercetătorii grupului multidisciplinar, din care făcea parte și Fermi, au descoperit așa numiții "neutroni lenți", a căror principală aplicabilitate sunt reactoarele nucleare. În acea perioadă, institutul a devenit un complex modern, dedicat studiului și cercetării. Muzeul a fost deschis în 1999, când clădirea a primit denumirea și specificul pe care le are azi.
Grupul celor patru a pătruns în Atrium, sala de prezentare a Complexului și recepție a vizitatorilor. Un supraveghetor a verificat rezervarea de pe telefonul lui Lazăr și a aplicat fiecăruia, pe una din mâini, o ștampilă cu sigla muzeului sub care era scris cuvântul "ospite"- invitat. Lazăr i-a condus apoi direct către sala 11, fără altă oprire și le-a spus:
- Sala aceasta poartă numele "Proiectul Manhattan". În 1939 Fermi s-a mutat în America. În 1938 primise premiul Nobel pentru descoperirea fisiunii nucleare. Recunoscut peste ocean, i s-au oferit imediat posturi de profesor din partea a cinci universități prestigioase. El a ales Columbia University. Împreună cu acel colectiv academic, în laboratorul din subsolul universității, Fermi a făcut primul experiment de fisiune nucleară din istorie. Câțiva ani mai târziu, în 1943, în plin război mondial, se va alătura grupului de cercetători, tehnicieni și militari care vor concepe și construi primele bombe atomice.
- Haide, nea Lazăre, păi pe ăsta cu bomba ni-l dai de model? Au murit o grămadă de oameni, asta o știe toată lumea...
- Da, Ioane, pe ăsta, pentru că orice lucru bun vine cu un preț. Nobel, ăla pe numele căruia se dau premii în toate domeniile, a inventat dinamita. Și ce să vezi... praful de pușcă l-au inventat acum o mie două sute de ani niște călugări taoiști care se ocupau cu alchimia și căutau să descopere un elixir al vieții veșnice. Călugări, da? Viață veșnică...
Lazăr s-a apropiat de un perete pe care era un afiș înrămat, reproducând o fotografie alb-negru făcută în momentul detonării unei bombe atomice. L-a dat jos și l-a sprijinit de perete. În locul afișului a rămas o placă metalică, ca o ușă de seif care însă nu avea nici încuietori nici taste sau discuri pentru formarea cifrului, ci doar conturul unei palme, decupat într-un metal de altă culoare decât restul plăcii. Lazăr și-a pus mâna dreaptă în interiorul conturului. În contact cu metalul, mâna și-a schimbat brusc culoarea, căpătând un halou fluorescent.
- Uite, Părinte, așa a făcut și când a spălat vasele, strigă Ion - a băgat mâinile în apa murdară, cu vase nespălate, palmele i s-au făcut luminoase și pac, vasele erau curate și apa limpede, ca de izvor!
Preotul își făcu cruce. Sub palma lui Lazăr s-a auzit un sunet sec și placa metalică a culisat spre lateral, dezvăluind o nișă decupată în perete. Era un fel de tablou de comandă care avea în partea stângă o manetă sub care erau două becuri, unul roșu iar celălalt verde. În partea dreaptă era un ecran sub care se înșirau butoanele unei tastaturi. Lazăr a început să scrie și pe ecran au apărut următoarele: 1945-07-16-05:24:00- 33o38.883N-106o33.815W-T5MIN.
- Cum știi matale, Nea Lazăre, să faci chestiile astea?
- V-am spus deja, Tomo, că am primit cunoașterea absolută în ziua aceea, la Muzeul Vaticanului. Pot să vizualizez tot ce s-a scris, de la apariția alfabetului până azi, pot să accesez orice poate fi stocat: text, imagine sau sunet. Mai mult de atât, pot trece de orice parolă sau protecție. Primesc informații direct din memoria oamenilor, amintirile lor... Sunt un motor de căutare fără limite, ambulant. Panoul ăsta e descris codificat într-un text din cartea biografică despre Fermi, scrisă în 2017 de un american, David N. Schwartz. Nu știu cine a pus mesajul acolo. De altfel, cartea se cheamă "The Last Man Who Knew Everything: The Life and Times of Enrico Fermi, Father of the Nuclear Age" - "Ultimul om care a știut totul, viața și vremurile lui Enrico Fermi, părintele erei nucleare". Ultimul om care a știut totul... Interesant, nu?
- O fi fost și el pe la Vatican, spuse Toma făcând cu ochiul.
- Hai, e timpul. Puneți mâna pe mine, așa cum fac ortodocșii la Veșnica Pomenire, când leagănă popa coliva. Domnul Geo, știi matale cum, he, he...
Lazăr trase de manetă. Odată ajunsă în poziția de jos s-a blocat, în timp ce becul roșu s-a aprins și s-a auzit un zgomot de fond, ca de turbină mărindu-și turația, crescând în intensitate până când becul verde s-a aprins în locul celui roșu. Atunci Lazăr a împins iar maneta, în poziția de sus. Toți au simțit ceva, ca un curent electric care le trece prin tot corpul și o amețeală care i-a făcut să închidă ochii. Când i-au deschis, au văzut că se află într-o sală cu mobilier și aparate din anii '40. Printr-o fantă îngustă ce ținea loc de fereastră, pe toată lățimea peretelui din partea opusă lor, se putea vedea afară. Erau probabil într-un buncăr. Aflați în penumbra din spatele sălii, au văzut în fața lor militari și civili, așezați pe câteva rânduri de bănci, așteptând nemișcați. Păreau niște manechine în haine de epocă.
- Nea Lazăre, strigă Ion, ce făcuși nene? Ce-i asta? Unde suntem?
- Suntem în țara manechinelor și o să ne transformăm în manechine, ca în visul ăla cu extratereștri, l-a luat Toma peste picior.
- Aproape că ai dreptate, Toma. Suntem în poligonul proiectului Trinity, în deșertul Jornada del Muerto și aici este 16 iulie 1945, ora 5:24. Peste fix patru minute și treizeci de secunde, la nouă kilometri de noi, la înălțimea de 30 de metri, prima bombă atomică creată de geniul uman va exploda cu forța echivalentă a 24,8 kilotone de dinamită. La Hiroșima bomba a avut 15 kilotone iar la Nagasaki 20. De fapt, vor avea, pentru că nu au explodat încă.
- Păi hai să îi sabotăm, să oprim explozia de acum. Salvăm lumea, nu?
- Nu, Ioane, v-am mai vorbit eu de predestinare când ne-am întâlnit cu ursitoarele pe podul Sant' Angelo. Au rămas mai puțin de trei minute și oricum, mare lucru n-am schimba în Marele Plan, ci doar o părticică, evenimentul de azi, care cu siguranță va fi translatat și doar se vor schimba câteva date lipsite de importanță și fără consecințe pe termen lung. Poate ați auzit de "Efectul fluture", măcar din filmul ăla cu Ashton Kutcher. Dar nu de asta v-am adus aici. V-am adus ca să înțelegeți că energia este unică și infinită. Este Universul însuși. Felul în care se transformă, interacționând cu materia și spiritul, determină toate celelalte forme de energii cunoscute sau necunoscute omului. Lavoisier avea dreptate: "Nimic nu dispare, totul se transformă". Aceleași particule, puse în mișcare sub o formă de energie sau alta, ne pot mistui în sfârșitul lumii sau ne pot transporta oriunde, oricând, curbând spațiul și timpul.
- Și acum ce facem? Așteptăm să dea cu bombardeaua? întrebă Toma.
- Nu așteptăm, răspunse Lazăr. E deja momentul.
- Văleu, măiculiță!
Lumina și radiația termică se deplasează cu trei sute de mii de kilometri pe oră. În buncăr a ajuns mai întâi flash-ul exploziei. Se spune că s-a văzut la peste 100 de kilometri distanță. Lumină galben-roșiatică în primă fază, apoi verzuie și intens albă la apogeu. Șocul termic a transformat asfaltul din jurul buncărului într-un nisip verzui. După 40 de secunde a ajuns la observatori și sunetul exploziei. S-a auzit și mai departe, la peste 160 de kilometri. Schela pe care fusese montată bomba s-a evaporat pur și simplu și în locul ei a rămas un crater de 80 de metri diametru. Ciuperca atomică s-a înălțat la 12 kilometri. Asta ar fi văzut Lazăr, Ion, Toma și preotul Geo. Dar ei erau deja patru unde corpusculare călătorind către prezentul camerei 11 din muzeul Fermi.
- Suntem întregi? strigă Ion în timp ce se pipăia ca să se asigure că e bine.
- Nene, am crezut că murim! exclamă și Toma.
-Doamne Isuse și Măicuța Domnului, apără, și păzește!
- Hai, că n-ați pățit nimic. Și dacă ne-am fi topit tot nu era mare lucru la scara celor opt miliarde de oameni care sufocă planeta. Oamenii au impresia că sunt cele mai importante ființe. Că pot schimba clima, că pot explora și coloniza lumi necunoscute încă. Nu pot. Pământul singur se auto-igienizează. Au dispărut trei miliarde de vietăți numai în 2019 și 2020 în incendiile de vegetație din Australia. Dar biosfera se vindecă. Se va vindeca și de om. Credeți că echilibrul planetei suportă improvizațiile ecologiste ale unei specii care ucide din plăcere și lăcomie, care a invadat tot ce se putea dar nu s-a civilizat pe sine nici în mii de ani de progres? Ne îndreptăm către era analfabetismului digital unde nu numai inteligența va fi artificială ci și ființele. La nivelul Universului, dispariția oamenilor ar fi ca atunci când copacii își scutură frunzele.
- Adică vine Apocalipsa?
- Apocalipsa a început când ne-am pierdut credința și am început să acceptăm cele nefirești.
- Hai, bre, Părinte, ne lași? sări Toma. Cum e, Nea Lazăre?
- La fel cum sunt ziua și noaptea, anotimpurile, viața și moartea fiecărei vietăți, a unor populații întregi, a unor civilizații, la fel și Universul are ciclurile lui în care face și desface galaxii și planete. Pământul este la capătul unui astfel de ciclu.
- Păi și cât mai avem? Măcar să merg cu Toma să ne facă Părintele un parastas în avans.
- Eu aduc bomboanele pentru colivă, rânji acru Toma.
- Nu mai e mult. Semnele sunt aici. Omenirea trebuie resetată. Dacă nu ne oprim, nu putem merge mai departe. Poate ar trebui să vă duc acolo unde, teoretic, umanitatea nu va mai exista așa cum este astăzi. Putem să încercăm. Va fi ca și cum am da cu banul. Ba nu... Așa ar fi numai două variante. Mai bine să fie ca și cum dăm cu zarul...
A mai pregătit o dată mașinăria, a introdus datele, a așteptat lumina becului verde și a împins maneta. Aceeași senzație de electrocutare apoi amețeala. Când a deschis ochii era pe un pat de spital. A privit în jur. Încăperea părea a fi o rezervă de spital dar mult mai mare decât cele obișnuite. Ion, Toma și părintele Geo nu se vedeau nicăieri.
Lângă pat, o femeie îmbrăcată în uniformă de asistentă medicală se uita la el cu o privire compătimitoare.
- Vai, domnule Lazăr, am crezut că nu vă mai reveniți...
(va urma)