Fiecare cu viața lui

Când asistenta a intrat în cameră, abia se trezise. Respira greu. Fiecare clipă în care era încă aici îi amintea că se apropia de moarte. S-a tot gândit zilele trecute cum va fi când nu-și va mai deschide pleoapele. Cel mai probabil nu va fi în niciun fel. Oricum, prefera să nu se gândească. Analgezicele îi amorțise simțurile, dar și gândurile. Rămăsese doar cu ceva amintiri, și alea vagi.

În timp ce asistenta îi verifica sonda, a avut senzația c-o aude pe Eliza. Era doar o voce asemănătoare, venită dintr-un salon învecinat. Așa și-a amintit ziua în care s-au despărțit.

"- Nu știu cum ar trebui să reacționez, îi spuse ea, în timp ce aranja jucăriile copiilor.

Gabriel nu i-a răspuns. Se juca șah cu un adversar imaginar.
- Cum adică ești trist? În ce sens? Trist ca tată, ca soț? Spune ceva!
- Sunt trist. Ca om. Nu mă mai simt eu. Mă bucur atât de rar de viață. Îmi simt inima grea. Mai tot timpul.
- Nu te bucură că ai copii sănătoși? Că noi suntem sănătoși?

Nu i-a răspuns. A continuat să mute piese pe tabla de șah."

În ziua aceea a plecat și dus a fost. Se săturase de rutina fără capăt. Eliza era ca un robot. Se trezea la 6.30 dimineața, pregătea micul dejun, punea hainele la spălat, curăța bucătăria. Ținea la casă. Pe el nu-l atingea de ani buni. Se simțea atât de singur. Din păcate, s-a simțit singur și după ce-a dat cu ușa de perete și s-a mutat la hotel, stăpânit fiind aproape fără încetare de o tristețe mută, pe care o resimțea în tot corpul.

Acum povestea lor nu mai există. S-a întâmplat în urmă cu atât de mulți ani, să fi fost aproape treizeci. O poveste în care a fost bun, s-a comportat cum trebuie, i-au fost dragi ceilalți, apoi nu i-a mai păsat de nimic. Și a ajuns aici, pe patul acesta în care își trăiește ultimele zile.

Cu copiii a întreținut o relație de bun simț. Îi lua în weekend la el, petreceau unele vacanțe împreună. Acum sunt fiecare în colțul lui de lume. Fiică-sa a venit să-l vadă acum câteva săptămâni. Abia au vorbit. I-a spus că-l dor toate și că nu mai vrea să trăiască.
- De ce vorbești așa, mă tată?
- Îți spun doar adevărul. Îmi e greu. Nu mai sunt eu. Am rămas doar o umbră din ceea ce-am fost. Sunt dependent de sonda asta, de scaunul acela nenorocit. De ceilalți. Nu mai vreau. E dreptul meu.
- Alții trag de orice clipă ca să trăiască, chiar dacă au cancer.
- Alții... Eu m-am săturat.
- Tata, te rog, încearcă să fii puțin mai optimist, i-a cerut în timp ce l-a strâns în brațe, gândindu-se cât de mult a slăbit.

N-a stat mult, câteva zile, pe care le-a petrecut vizitându-l. Apoi s-a întors spre lumea ei, unde o aștepta viața ei, cu un soț, o carieră.

Și el și ea au acceptat că putea fi, într-adevăr, o ultimă întâlnire. A plâns doar după ce ea a părăsit camera. A plâns după clipele pe care n-avea să le mai petreacă împreună, dar și pentru că, o dată cu ieșirea ei pe ușă, a înțeles că ar putea să moară singur. Îți oferă o senzație stranie această realizare. Un fior rece pe șira spinării, dar și un gol nespus de greu în stomac. Dacă traiul de unul singur i-a fost într-o oarecare măsură pe plac, plecarea din lumea aceasta fără o persoană dragă, care să-l țină de mână, îl speria neașteptat de mult.

De câteva zile, ca un copil, o striga pe maică-sa: "Mamă, mamă! Ia-mă la tine, mamă"! Era ca un geamăt șoptit. În vis o mai vedea. O femeie simplă. Vara vindea salată în piață. În restul anului, lucra prin vecini. S-a chinuit mult să-i crească pe el și pe fratele lui. Pe taică-su și-l amintea cu greutate. Murise când el era încă mic. Maică-sa nu vorbea despre el, iar cu bunicii din partea paternă nu ținuse legătură. N-a avut o copilărie chinuită, dar nici ușoară nu i-a fost. Maică-sa făcea însă tot posibilul ca ei să aibă și momente de bucurie. Și acum își amintește ca prin vis gustul plăcintei de dovleac cu scorțișoară, pe care ea o pregătea toamna.
- Mă scuzați, domnule! V-am văzut treaz. Aș vrea să vă întreb ceva. Ați dori să vedeți un preot, l-a întrebat asistenta în timp ce-i aranja perna. Cred că v-am mai întrebat asta și acum câteva săptămâni. Nu mi-ați răspuns nici atunci.
- Nu, nu vreau. La ce mi-ar folosi un preot?
- Știți cum e obiceiul.
- Nu, doamnă. Nu cred că mă așteaptă ceva dincolo. Nici nu sper. De fapt sper doar un singur lucru, anume să nu mă mai trezesc. Nu că nu mi-aș dori un miracol, dar miracolele se întâmplă rar și nu în viața mea. Eu sunt urmărit de ghinioane.

Femeia n-a mai insistat. I-a dat puțină apă, ca să-și umezească buzele, apoi a plecat.

Un preot, auzi la ea! Care să-mi ceară să-mi pară rău. Dar cui îi pare rău pentru cele suferite de mine? De patul ăsta în care zac? De picioarele care nu mă mai țin? Nimănui nu-i pasă de mine. De noi, de oameni. La câteva saloane distanță, e salonul copiilor. Ei ce păcate mai au? Am fost un om atât de puternic, iar acum nu mai sunt nimic. Soarta m-a adus aici. Și de unde vine soarta asta dacă nu de la Dumnezeu?

Așa își petrecea zilele, vorbind de unul singur, îngândurat. Ieșea foarte rar pe terasă, ca să ia o gură de aer curat. Îi plăcea să-și închidă ochii și să-și imagineze că toată viața lui ar fi avut un curs diferit. Până la urmă, n-a reușit niciodată să fie cu adevărat fericit. Nici nu știa ce e fericirea, dar nici n-a căutat-o. Mai degrabă, a fugit de ea. A găsit mereu cusur în toate. Dar chiar în toate. Și un nor dacă apărea pe cer, el uita de toate celelalte zile însorite și devenea obsedat de durerea pe care norul sau ploaia sau poate presiunea atmosferică i-o provocau.

Nu știe cum a ajuns așa. Probabil așa erau și ai lui. Mereu temători să nu se bucure prea mult. Nu-și amintea să-i fi văzut vreodată râzând cu gura până la urechi. Pe maică-sa nici atât. A rămas singură atât de tânără și nici nu s-a mai căsătorit. De crescut, i-a crescut cum a putut. Dar nu și-o amintea veselă. Așa ajunsese și Eliza. Un tăciune. Mereu îngrijorată de ceva. Ura asta la ea, dar știa că de fapt și el tot un tăciune avea un suflet. Un tăciune pe care l-a purtat în el zi după zi, până astăzi, când aștepta să respire pentru ultima dată. Aproape învins de trecerea fără rost a vieții.

Soneria telefonului îl trezi din visare. Era fiul lui.
- Alo, tata!
- Da, eu sunt.
- Cum ești?
- Cum mă știi.
- Vin să te văd cu Mia, vineri, în două zile.
- Mia?
- Da, fiica mea. Nepoata ta. Face 4 ani. Și vreau s-o cunoști.
- Bine, tata, cum spui tu. Eu sunt tot aici. Dar zbori tu până aici? Nu-ți e greu? De ce să mai dai banii pe biletele de avion?

De cum a închis, a început să se gândească la copila pe care nu apucase s-o întâlnească. A încercat să-și amintească cum arată, dar n-a reușit. Fericită și sănătoasă să fie, și-a spus! Pentru prima dată într-o perioadă lungă, simțea o urmă de speranță împotriva căreia se răzvrătea dintr-o obișnuință haină. A început chiar să se gândească obsesiv că nepoțica sa va găsi un ramolit, de care se va speria. Își închipuia cum îi va observa sonda și va fi oripilată de el. Ce copil își dorește un astfel de bunic? Toate gândurile acestea îi provocaseră o criză de fiere, din cauza căreia n-a putut să doarmă în nopțile care au urmat. S-a răsucit de pe o parte pe alta. Și-ar fi dorit să găsească în el puțină energie pentru a părea mai puternic.

Două zile au trecut într-o clipă. În dimineața de vineri, a rugat asistentele să-l bărbierească, dar și să-i pună cămașa cea nouă pe care o păstra pentru înmormântare.

Pe băiat nu-l mai văzuse de cinci ani. Îl vizita rar pentru că locuia pe un alt continent. Din cauza aceasta nici nu reușise s-o cunoască pe Mia. De cum a văzut fetița, și-a amintit de Eliza, era leită bunică-sa, blonduță cu ochii verzi.

Nu vorbea pe limba lui, pentru că mama ei nu avea aceeași naționalitate cu a băiatului său.

Îi adusese un desen cu ea ținând de mână un moșneag sprijinit într-un baston, pe care scria: bunicul și cu mine. I-au adus și flori, dar și bomboane. Era o mogâldeață veselă ce scotea limba la asistente. Nu era timidă, ba din contră. A răscolit camera, i-a trântit paharul cu apă, l-a tras de nas. Plină de viață, așa cum sunt mai toți copiii mici.

Pe la prânz, a început, dintr-o dată, să plângă. Își dorea să iasă în parc, pentru că se plictisise.
- Tată, hai cu noi în parc!

Gabriel a fost mirat de propunere.
- Cum așa? Cu astea după mine?
- Lasă, te luăm noi. E un parc, chiar lângă azil. Au și loc de joacă.

Îi era jenă să-l refuze pe băiat și s-o dezamăgească pe copilă, așa c-a rugat-o pe una dintre asistente să-l ajute și au ieșit. S-a simțit chiar el ca un copil ce face primii pași, chiar dacă era în scaunul cu rotile pe care-l ura. Au petrecut o oră plină, în care s-a uitat înmărmurit la fetița ce și-a pus nisip pe rochiță, a fugit de-o albină, s-a stropit cu apă, s-a julit la picior.
- Atât de multă energie au copiii aceștia, a exclamat plin de uimire sinceră, ușor melancolic după o perioadă pe care nici nu și-o mai amintea și care, pesemne, nu i se revelase niciodată cu adevărat.

Însă în clipa aceea nu conta. Era o zi de primăvară frumoasă, cu cireși în floare. Fiul îi adusese o cafea fierbinte, cu aromă de migdale.
- Tata, cum ești, l-a întrebat băiatul, în timp ce-și urmărea fiica cu privirea.
- Cum să fiu, măi tată? Nu mai sunt eu. Îmi e greu! Cu tine aici sau când mai vine soră-ta, sunt mai bine. Am cu cine vorbi. Am un om care mă știe și dinainte de-a fi cine am ajuns. Când nu sunteți, aștept să mă ia moartea.

Băiatul nu i-a răspuns. L-a privit cu lacrimi în ochi, în timp ce i-a prins mâna slăbită.
- E greu, măi tată. E greu. E tare greu.
- Am trecut și pe la mama, pe la cimitir. I-am adus flori, cu Mia.
- Foarte bine. Ce să faci? Așa ne-a fost dat. Venim, suferim, plecăm. Tu să te bucuri de ceea ce ai! Să nu fii ca mine!
- Da, tată, așa am să fac, i-a răspuns fiul în timp ce alerga spre fetița ce-și dorea să se cațăre într-un copac, urmărind o gărgăriță.

Ce năzbâtie de fată, și-a spus bătrânul, sorbind cu poftă din cafeaua aromată, aproape schițând un zâmbet.