Dezlipi ventuzele de pe corpul ce începea să se răcească, trase un cearșaf peste, scoase "flat line"-ul din EKG și coborî la birou să-l atașeze la foaia de observație. Se spălă intens cu soluția de curățat ce-i făcea pielea de pe mâini să se irite, apoi își luă cafeaua și ieși să fumeze.
Se așeză pe bancă, aprinse țigara și apoi luă o gură mare de cafea. Ceasul arăta abia 10 seara, așa că avea nevoie de toată cofeina din lume. Dintre toate, gărzile i se păreau cele mai groaznice. Timpul trecea mult prea greu, iar fiecare tură era ca o loterie. O să fie o noapte liniștită? O să fie un haos total? Niciodată nu știai, șansele erau de 50/50. Avea noroc cu doamna Ana, infirmiera, care-i mai ținea de urât și îi mai dădea câte-o mână de ajutor. Conducerea spunea că pe turele de noapte nu au ce face două asistente, dar ce știau ei? Nu de puține ori se întâmplase ca doi (sau mai mulți) pacienți să se simtă rău în același timp și ea să nu știe cum să se mai împartă. Încercase să ridice problema asta într-o ședință, dar nu primise prea multă atenție.
Când s-a înscris pentru job-ul ăsta credea că ea poate să schimbe ceva, că poate să aline durerea oamenilor. Dar acum nu mai era atât de sigură. Acum părea că nu mai poate să-și aline nici propria durere. Singurul lucru ce o împinsese spre acest domeniu fusese moartea mamei ei, care se stinsese din cauza leucemiei. Atunci își promisese că o să intre în sistem și o să aibă grijă de oamenii în suferință. Dar cine avea grijă de ea când ajungea acasă? Nimeni n-o întreba cum i-a fost ziua (sau noaptea), nimeni nu o săruta pe frunte, și nimeni n-o consola cu vorbe.
*
Era o dimineață călduroasă de iulie atunci când l-au adus la clinică. Un puștan de vreo 20 de ani, care respira greu. Când s-a uitat pe actele lui a văzut că se numește Eduard, are 24 de ani și suferă de cancer pulmonar. Mai mic cu 5 ani decât ea. Ochii i se umplură de lacrimi. Cum era posibil ca cineva atât de tânăr să fie lovit de o boală atât de grea? Ce putuse să facă el atât de greșit în scurta lui perioadă pe Pământ, încât să merite o astfel de suferință? Își reveni în fire atunci când doctorul o strigă să-i aducă aparatul de oxigen. "Pune-i și perfuzia", adaugă el în timp ce ieșea din salon.
- Ți-e frică?, întrebă ea în timp ce se pregătea să-i străpungă pielea care i se părea aproape transparentă.
- Nu, spuse el, în timp ce-și încordă toți mușchii. Sesiză privirea ei, apoi continuă. Puțin.
- Doare un pic la început, știu cum se simte.
- N-ai nicio idee, adaugă el, cu un oarecare reproș. De parcă ar fi fost vina ei că se afla acolo. Își dădu seama de agresivitatea tonului și evită s-o mai privească.
În salon se așeză o liniște apăsătoare. Ea vru totuși să întrețină conversația, dar nu știa despre ce să vorbească. Pentru început, ar putea să-l întrebe cum îl cheamă. Nu, prea patetic. Să-l întrebe ce vârstă are? În niciun caz, asta ar face situația și mai inconfortabilă. Să deschidă discuția despre boala lui? Sigur Irina, amărăște-l și mai tare. În final nu reuși decât să spună ceva formal.
- O să vin mai târziu să deconectez perfuzia. Dacă între timp te simți rău, strigă-mă și o să te aud. Eu sunt Irina.
Băiatul dădu din cap în semn de aprobare. În ochii lui căprui citi o tristă resemnare, care o făcu să se simtă aiurea tot restul zilei. În următoarea noapte nu reuși să adoarmă nici măcar un ceas, ba chiar avusese câteva episoade de plâns în hohote. De ce oare era obsedată atât de mult de situația acestui copil?
Apoi, pentru un timp a evitat să mai interacționeze cu el. Îi administra tratamentele și cam atât, încerca să nu-i mai dea prea multă importanță. Medicul recomandase să facă zilnic mișcare, așa că în majoritatea timpului se ocupa de el Anca de la kinetoterapie.
*
În una dintre zile, în pauza de prânz, stătea rezemată de ușa de la intrare și își fuma melancolică țigara. Era una dintre zilele acelea călduroase, în care n-aveai niciun chef de muncă. Își imagina că e undeva pe o plajă, o briză caldă îi mângâia gentil fața, în timp ce oceanul se juca la picioarele ei. Atunci o mână îi dădu peste țigară și aceasta se prăbuși la pământ. Oceanul dispăru cu tot cu nisipul lui auriu și mirosul de sare. Irina tresări, iar când își întoarse privirea, Eduard îi zâmbea prietenos. Parcă nu-l văzuse niciodată atât de bine dispus și plin de viață.
- Știi... e nasol să nu poți respira, spuse el, mai mult în glumă.
- Da, mă mai prostesc și eu din când în când. Tu ce faci, nu ești cu Anca?
- E sâmbătă astăzi.
- Ai dreptate m-am zăpăcit. Îl scană rapid cu privirea. Arăți bine, te-a pus pe picioare.
- Aveai dubii?
Ea râse zgomotos.
- Nu, nicidecum.
După ziua aceea, începuse să se lege o frumoasă relație de prietenie între cei doi. El o acompania la fiecare pauză de țigară, care nu mai era chiar o pauză de țigară, fiindcă el n-o mai lăsa să fumeze. Turele de noapte nu mai erau atât de groaznice, pentru că el îi ținea companie până aproape dimineața. Îi citea poeme pe care i le scria în timpul zilei, iar ea se topea de dragul lui.
Într-una din seri, stăteau pe bancă și discutau despre o carte pe care ea i-o împrumutase. El promisese c-o citește în câteva zile și exact asta făcuse. La un moment dat, el și-a lăsat capul pe umărul ei, iar ea l-a imitat.
- Irina, avem o problemă, i-a spus el în timp ce ținea între palme mâna ei stângă.
- Eduard, noi doi avem toate problemele din lume.
- Da, dar mai avem una. Sau cel puțin eu am.
- Hm?!
- M-am cam îndrăgostit de tine. De fapt, m-am îndrăgostit de-a binelea.
Irina nu spuse nimic. În fapt, ce putea să spună? Inima îi bătea atât de tare că nici nu mai știa pe ce planetă se află. Au rămas în tăcere, fiecare contemplând cele spuse. Doar greierii se auzeau cum se joacă prin gazonul proaspăt tuns.
Eduard și-a ridicat capul de pe umărul ei, s-a întors spre Irina și a sărutat-o lung și pasional.
*
A doua zi nu s-a dus la clinică, fiind liberă. Dar în a treia abia aștepta să-l vadă. A sosit cu 30 de minute mai devreme, dar Eduard încă dormea, așa că nu s-a încumetat să-l trezească. Ceva mai târziu, când a trecut prin saloane să ia tensiunile, a lui era cam mică. Dar nu era ceva de speriat, se mai întâmplase și în alte dăți. La prânz nu s-a dus să-i țină companie, a refuzat-o chiar și pe Anca când venise pentru kineto. Voia doar să stea în pat și să se odihnească. Irina l-a lăsat în pace, având în vedere că era luni și avea de făcut câteva internări noi, plus tratamentele.
Pe la trei și un sfert, înainte să se schimbe și să plece acasă, a trecut pe la el, să vadă cum se mai simte. Când a intrat în salon, stătea pe marginea patului. Și-a dat seama imediat că ceva nu-i în regulă.
- Eduard, ce-i cu tine!
- Nu pot... încerca să tragă aer, dar plămânii eșuau. Irina, nu pot...
I-a pus masca de oxigen pe față și a fugit să-l cheme pe doctor.
Mai bine de o oră și jumătate s-au luptat să-l salveze. Când și-a dat seama că nu se mai poate face nimic, Irina a îngenuncheat lângă pat, l-a sărutat pe frunte și l-a lăsat să plece. Tunica ei albă, acum era complet roșie.
*
Trecuse deja o săptămână de atunci, dar ea nu-și mai revenea. Fiecare zi în clinica aia se simțea ca o zi în cel mai adânc infern. Până la urmă a cedat și a lăsat demisia pe biroul din cabinet. Nu putea să-și mai scoată din minte imaginea lui, urletele de durere, agonia, sângele. Nici nu-și mai spălase tunica și nici nu avea de gând s-o mai spele vreodată. Acea tunică avea să-i amintească despre cât de blestemată e lumea asta și că singurul lucru care există cu adevărat este durerea și suferința.