Déjà-vu

Mirosul de pâine proaspăt coaptă îi trezise lui Paul o amintire atât de puternică încât se oprise în mijlocul brutăriei. Vânzătoarea îl întreba ceva dar parcă nici nu o auzea. Rămăsese blocat ca și cum nu mai avea control asupra propriei persoane. Ca și cum era doar spectator al propriei vieți și asista la un film în care tot el era actor principal. Doar că mai văzuse filmul ăsta. Ar fi putut jura că mai stătuse exact în brutăria asta schimbând exact aceleași cuvinte cu aceeași vânzătoare. Nimic, nimic, mă gândeam dacă mai vreau ceva. Încă nu am băut cafeaua, zise în cele din urmă încercând să zâmbească dar probabil reușind doar să se încrunte încurcat. Déjà-vu. Însă nu era ceva ce mai trăise. Nu aievea cel puțin. Era ceva ce visase. În visul său pe care tocmai și-l adusese aminte se întâmpla exact ce tocmai se petrecuse. Intrase în brutărie să cumpere pâine pentru sendvișuri și produse de patiserie pentru călătoria lor. Plecau în vacanță și ca de obicei el avea grijă să pregătească gustările ca să nu fie nevoiți să piardă timp și mai ales bani cu o eventuală oprire la restaurant pe drum. Nu era superstițios din fire și în general privea cu amuzament astfel de lucruri gen premoniții sau viziuni. Sunt doar obosit, nu am dormit destul, își mai zise.

Ieși din brutărie, inspiră adânc aerul proaspăt de primăvară încercând să se trezească și porni spre casă. Toată lumea se trezise dar lucrurile avansau greu. Paul pregăti gustările pentru drum, apoi instală portbagajul exterior deasupra mașinii și se apucă să încarce bagajele dar nu toate erau pregătite. Din când în când se mai uita la ceas. Erau deja în întârziere 37 de minute față de ora la care ar fi vrut să plece și copiii nici nu erau îmbrăcați. În mod normal s-ar fi enervat foarte tare. Pulsul i-ar fi crescut și sigur i-ar fi reproșat Emmei de ce nu sunt gata copiii. Ura să fie în întârziere chiar și atunci când plecau în vacanță și nu ar fi trebuit să conteze așa de mult. Ea s-ar fi enervat și i-ar fi reproșat că el nu a ajutat-o nici cu bagajele nici cu copiii și acum se așteaptă să pregătească totul singură. Ca și cum hotelul, traseul și în general planificarea vacanței nu erau tot muncă. Apoi s-ar fi certat și vacanța lor ar fi început (ca multe altele) într-o atmosferă foarte tensionată. De data asta însă nu zise nimic. Copiii creșteau atât de repede și în curând nu vor mai face vacanțe împreună toți patru. Sau poate era altceva.

În ultima vreme nu fusese foarte bine. Avea momente în care era foarte obosit. Alteori era trist fără un motiv aparent. Îl cuprindea un fel de melancolie, se simțea detașat de tot ce era în jurul lui ca și cum nu trăia într-o lume reală ci într-un vis bizar. Se gândise că poate e deprimat. Vorbise cu un psihoterapeut despre problemele lui și acesta îi explicase diferite mecanisme care să îl ajute să treacă mai ușor peste momentele dificile. Poate de asta era așa calm. Poate că terapia chiar ajuta. Nu crezuse. Se dusese mai mult de gura lui Emma.

Erau împreună de 25 de ani. Era iubita lui încă din facultate. Se căsătoriseră imediat după ce terminaseră dar hotărâseră destul de târziu să facă copii. De fapt Emma hotărâse. Emma hotăra de obicei. Fusese ideea ei să își păstreze numele de fată (Jadot) deși tradițional ar fi fost să îl ia pe al lui (Mers). Tot ea alesese prenumele copiilor și ca numele lor de familie să fie mix Mers-Jadot. O să sune aristocratic, adăugase râzând. Dintotdeauna îi plăcuse asta la ea. Această hotărâre, dârzenie, uneori curaj inconștient. De cele mai multe ori își impunea punctul de vedere și el accepta direcția aleasă de ea. În ultima vreme însă se certaseră foarte mult. Dintr-o dată direcțiile lor păreau divergente. Și în unele situații chiar total opuse. Asta adusese multă eroziune în relația lor și hotărâseră că o vacanță o să îi ajute să mai schimbe aerul.

Însă, deși erau în întârziere, în această dimineață lucrurile erau mult mai calme. Cel puțin pentru el. Emma părea îngrijorată. Poate și ea era obișnuită cu certurile lor pre-vacanță și anticipa că el o să izbucnească dintr-o clipă în alta. Pe cât de detașat era el pe atât de anxioasă părea să fie ea. Sau poate era altceva. Pentru o clipă vru să îi zică ceva, ceva banal, orice doar să îi arate că nu are nici o intenție conflictuală și totul e ok. Dar chiar atunci, vecinul lor, Pierre, ieșise să verifice poșta și îi distrase atenția. Îl salutară și schimbară câteva vorbe. Și în timp ce făcea asta își aminti că visase mai demult exact scena asta. Pierre în halat și papuci de casă salutându-i cu ziarul ridicat într-o mână și un teanc de plicuri în cealaltă în timp ce ei plecau cu mașina. Imposibil, se gândi. Probabil era din cauză că nu dormise prea bine și creierul lui obosit construia din bucăți de amintiri mai vechi ceva ce părea amintirea unui vis premonitoriu. Pierre ieșea aproape în fiecare dimineață să verifice poșta. Deci nu era ceva ieșit din comun sau imposibil de prezis.

Tot gândindu-se la experiențele bizare din ultima vreme, mai ales impresiile de déjà-vu nici nu își dădu seama când ajunseseră pe autostradă. Erau deja de ore bune pe ea. I se întâmpla des când era pierdut în gândurile sale să nu își aducă aminte exact bucăți din traseele pe care le făcea cu mașina ca și cum ar fi fost pe pilot automat. De data asta îl trezise din reverie un sunet ciudat. Bip, bip, biiip. Ce se aude o întrebă pe Emma, dar ea se întoarse spre el și ridică din umeri. Nu auzi asta? Nu, dădu ea din cap. Bip, bip, biiip. Sunt jucăriile copiilor? Se uită în oglindă dar copiii se uitau pe geam. Se uită îngrijorat la tabloul de bord al mașinii. Nu era nici un semnal aprins. Apoi în oglinzi dar traficul era foarte lejer. Nu văzu nicio mașină de poliție sau ambulanță. Totul era în regulă. Sunetul se auzi tot mai încet și apoi se stinse.

Restul călătoriei s-a desfășurat fără alte evenimente, spre seară au ajuns la hotel, s-au cazat și au adormit la scurtă vreme după. În noaptea aceea a visat că era într-un labirint cu pereți albi și cu 2-3 benzi colorate desenate de-a lungul pereților. A încercat să urmeze benzile colorate dar nu duceau spre ieșirea din labirint. Se terminau într-o intersecție de holuri și apoi începeau alte culori pe alte holuri care se intersectau dar nu se terminau niciodată. Când s-a trezit și-a adus aminte destul de multe detalii din ce visase. Aproape niciodată nu își amintea ce visase. Se gândi dacă visul cu labirintul era o premoniție ca celelalte. Dar imediat își zise că ar fi imposibil pentru că, deși visate, momentele déjà-vu erau amintiri ale unor întâmplări reale. Pe când labirintul nu avea cum să fie un loc real. Încă o dovadă că visele normale ca cel de azi noapte sunt construcții arbitrare din bucăți înregistrate în mintea mea. De aia mi-l amintesc imediat după ce s-a întâmplat. Iar așa zisele vise premonitorii sunt doar feste jucate de creierul meu. Nu e ca și cum mintea mea poate construi imagini din viitor pe care să mi le prezinte în vise dar pe care nu mi le aduc aminte decât imediat după ce s-au întâmplat.

În nopțile care au urmat, visul cu labirintul s-a repetat dar au apărut scene și elemente noi. Înainte de a ajunge în labirint se afla închis într-o închisoare cu pereți de metal. Înăuntru era aproape întuneric. Doar o lumină roșie slabă care nu știa de unde vine. Celula nu era foarte mare dar începea să se micșoreze și mai mult. Pereții de metal păreau că se apropie din toate părțile și o să îl strivească. Lovea cu pumnii disperat în ușa grea, metalică, a celulei. Și chiar când camera se micșorase atât de mult că începea să îi apese pe piept și nu mai putea respira, ușa se deschidea făcând un zgomot înfiorător ca și cum era smulsă din balamale și deformată de o mână invizibilă. Ieșea ușurat și fericit în hol și acolo se găsea în labirintul cu pereți albi și dungi colorate care nu duceau nicăieri. În una din nopți însă urmase o linie neagră și ajunsese la o cameră cu geam de sticlă. S-a uitat prin geamul de sticlă. Pe pat era el. Era legat de mâini și de picioare. Încerca să scape dar nu reușea. Era prea bine strâns. Se auzea iar sunetul pe care îl auzise pe drum. Venea de undeva de lângă patul lui. Bip, bip, biiip. Dintr-un colț al camerei apăreau două siluete care se apropiau de el. Nu știa cine sunt dar știa că vor să îi facă rău. Se zbătea și mai tare și apoi se trezea înainte să ajungă la el.

În timpul zilelor încercau să facă lucruri normale de vacanță deși era tot mai obosit. Senzațiile de déjà-vu deveniseră atât de frecvente și detaliate că se manifestau acum ca o voce interioară care reitera ce tocmai se întâmplase ca și cum visase cândva despre asta. Începuse să se întrebe dacă nu își pierde mințile. Sau poate chiar avea această putere de premoniție prin vise. Vocea interioară părea să fie vocea lui. Nu mai era așa sigur ce este real și ce nu. Dar dacă... Dacă cineva sau ceva chiar încearcă să îmi transmită un mesaj? Un mesaj din viitor despre ceva rău care o să se întâmple. Poate că asta e singura modalitate de a transmite mesaje din viitor. Prin aceste vise. Modul cum sunt transmise nici nu contează. Contează doar mesajul. Și eu aleg să ignor toate semnele în loc să încerc să îmi aduc aminte visele astea și ce previn ele înainte să se întâmple. Se frământa încercând să își aducă aminte ce altceva visase care ar putea fi premonitoriu. Dar nicicum nu reușea. Amintirile viselor păreau să vină doar imediat după ce se întâmplase ceva.

În dimineața când trebuiau să plece au coborât ca de obicei în sala unde se lua micul dejun tip bufet. Poate din cauza oboselii sau poate din alte motive i se părea că lumea îl privește ciudat. Suspicios. Acuzator. Îi vedea vorbind între ei și apoi din când în când ridicau privirea către el. Alții se întorceau de-a binelea și îl priveau peste umăr. O senzație de neliniște îl cuprinse. Poate era un semn. Un nou semn. Și apoi dintr-o dată erau în mașină. Cum ajunsese aici? Nici nu știa. După ce au terminat de mâncat au fost probabil în cameră, și-au luat bagajele, au lăsat cheile la recepție și apoi veniseră la mașină. Dar nu își amintea exact cum trecuse prin toate aceste etape. Ultimul moment conștient fusese la masă. În mâna dreaptă ținea cuțitul, în stânga furculița și acum dintr-o dată avea mâinile pe volan. Toată lumea era în mașină. Erau în parcare, totul era pregătit, trebuia doar să pornească dar el era blocat cu mâinile pe volan. Emma îl întreba ceva. Părea îngrijorată. Îl întreba ce este? De ce nu pornesc?

Ar fi vrut să îi zică ceva, să îi explice prin ce trece în ultima vreme. Că simte că ceva nu e în regulă. Că ceva rău îi așteaptă. Dar nu știa cum să îi explice. Nu avea nici o dovadă clară. Ar fi crezut că a înnebunit. Dar era mai convins ca niciodată că ceva rău o să se întâmple. Nu știa când și cum, doar știa. Nu era o informație trecută prin filtrul rațiunii. Era ceva care îl poseda, ceva ce vibra prin toată ființa lui, o zbatere, o cutremurare generalizată.

Își privi iar mâinile. Erau pe volan. În jurul lor totul se mișca în direcția opusă față de ei. Se deplasau. Erau de ceva vreme pe drum. Nu mai era dimineață. Își aduse aminte visul în care își privise mâinile exact cum o făcea acum. O privi apoi pe Emma și își aduse aminte că și asta visase. Chipul ei bronzat. Era calmă, odihnită. Privea telefonul zâmbind în timp ce parcurgea pozele făcute.

Lumina s-a schimbat. E caldă, roșiatică, intensă acum. Privi în oglinda retrovizoare. Copii dorm. Drumul e liber în spate. Și în față drumul e deschis. Nu mai e nimeni pe tronsonul ăsta de autostradă. În stânga lui soarele apune și inundă cu o lumină roșiatică tot peisajul pitoresc pe care îl străbat. Tot ce se întâmplă acum, el a visat deja. Și tot ce o să se întâmple. Mâna lui întinsă către chipul ei. Deja visată. Copiii dormind în scaunele lor. Deja visați. Drumul liber și lumina soarelui care cade din stânga. Asemenea. Curba largă la stânga care urmează. Visat și asta. Soarele care începe să își schimbe poziția pe măsură ce intră în curbă. S-a întâmplat și în vis. Soarele care luminează puternic din față. Da, își aduce aminte și asta. Și mâna lui stângă care încearcă să se apere. Dar soarele e prea puternic. Razele lui trec prin mâna lui care pare transparentă. Lumina puternic roșiatică devine mai întâi galben intens și apoi alb fosforescent. Orbitor. Și apoi negru. Doar negru.

Deschise ochii. E noapte. E acasă. În patul lor. Ce vis bizar, își zise. Dar de îndată ce gândi asta realiză că nu își aducea aminte decât partea de la sfârșit și apoi nici măcar atât. Doar o senzație de gol în stomac. Ce oră e? Se uită la ceas. 6 jumate aproape. La 7 se deschide la brutărie. Trebuie să meargă să ia pâine pentru sendvișuri. Și poate ceva cornuri pentru drum. Se duse să se încalțe dar când trecu pe lângă bucătărie rămase câteva clipe în dreptul ferestrei privind soarele cum răsărea. Și pentru o clipă avu senzația ciudată că mai văzuse exact răsăritul ăsta de soare. Într-un vis.