Muzeul din Gară

Fiindcă trenurile încetaseră să mai sosească în Vestul Sălbatic Acum Domesticit, transformaseră gara din centrul orașului într-un spațiu de expoziții pentru artiștii care nu fuseseră pe la școli de artă prestigioase pe Coasta de Est, și nici măcar ocazional pe la cursuri de artă oferite de programele educaționale gratuite ale primăriei. Artiști care nu se luau în serios, artiști care nu se credeau artiști, și drept pentru care nu și-ar fi dorit niciodată să aibă expoziții de vreun fel.

Primarul era el însuși un astfel de artist malgré lui, contribuise mult din fonduri personale pentru a construi faima de oraș iubitor de artă a acestui sătuc de la malul oceanului Pacific, devenit metropolă peste noapte, odată cu creșterea economică mirobolantă cauzată de firmele de high tech. Lui i se datora titlul de «Oraș al Literaturii» acordat de UNESCO. Sub îndrumarea Poetului Laureat, făcuse o campanie răsunătoare în liceele din suburbie și prin ONG-urile care luptau pentru incluziunea socială, să se publice toate compunerile, toate textele de pe blogurile scriitorilor care nu voiau să fie scriitori, dar care se întruneau pentru a se citi unii pe alții vinerile la asfințit, într-o casă cu arhitectură victoriană din cartierul central. Mobilizase până și conducerea căminelor de bătrâni, să se publice jurnalele bunicilor abandonați de familii, tocmai fiindcă adevărata literatură creștea ca o ciupercă strălucitoare în întunericul uitării, hrănindu-se din apropierea morții și din durerile trupurilor lichefiate de ani. În total strânsese tone de texte și plantase mii de copaci pentru a-i înlocui pe cei tăiați pe altarul literaturii.

Ideea sălii de expoziție în gara reciclată îi venise după ce un călugăr ortodox ucrainian, refugiat de război, i-a bătut obrazul la propriu, în timpul unei întâlniri cu delegația comunităților est-europene care aveau multe de zis și nicio pereche de urechi care să le asculte în consiliul administrativ al orașului. «Să-ți fie rușine!» și zbang o palmă din senin, fără ca garda personală să aibă timp să reacționeze. «Locul ăsta colcăie de demonii aduși cu trenul de căutătorii de aur! Mai faceți și voi o sfeștanie!» Greu i-a fost interpretului să traducă «sfeștanie».

«Locul acesta trebuie curățat, d-le primar!» Și apoi a adăugat de la sine: «Cred că îi este frică de spiritele și poveștile aduse de primii locuitori albi.» Primarul și-a frecat obrazul, a făcut semn să i se dea drumul agresorului și l-a întrebat calm dacă avea o propunere anume, în numele tuturor. N-avea nicio propunere, bineînțeles, veneau doar să-și spună oful. De câteva luni încoace, membrii de soi ai comunității visau cu toții babe dezbrăcate, cu picioarele crăcănate și cu părul vâlvoi, ținându-și vulva deschisă cu mâinile pentru a scoate în lume, ca la nașterile străvechi, pe vine, o încrengătură de simboluri, pesemne în limba dracului. Nu era vorba de Baba Yaga care umbla înfofolită, cu broboadă pe cap întotdeauna, și pe care avuseseră grijă să nu o aducă în bagaje și în visele de dinaintea plecării din țările slave de pe unde veniseră.

O femeie tânără, cu pielea albă translucidă și pistrui unul lângă altul, îi șopti primarului câteva vorbe la ureche. Acesta rămase pe gânduri și se scuză mormăind, după care părăsi sala, sub puterea unui presentiment pe care dorea să-l deslușească în liniște, singur în biroul său cu vedere la Puget Sound, la macaralele roșcate din portul industrial, containerele pestrițe de toate culorile stivuite unele peste altele, și muntele Rainier pe fundal.

Sheila Na Gig era o zeitate celtică venerată de irlandezii pre-creștini. Secretara lui, de origine irlandeză, era sigură că femeia bătrână care bântuia prin visele slavilor ortodocși era chiar acel personaj. Cum interpreta acel vis colectiv era la latitudinea sa. Din acest motiv fusese ales, și apoi reales, cu câteva luni în urmă. Fusese singurul dintre candidați care reușise să interpreteze corect visele colective ale sutelor de grupuri etnice din zonă.

Ideea muzeului pe locul unde se aflau ruinele acoperite de graffitti ale gării îi veni în vis. În loc de Sheila Na Gig, pe care o aștepta să i se arate și să-i dea niște indicii despre simbolurile pe care le risipea în mințile neștiutorilor, îi apăru secretara lui, îmbrăcată scorțos într-un costum gri, pentru ședința de luni. Mai rămăseseră câteva minute până la ora când trebuiau să înceapă, însă nu venea nimeni. Masa de nuc, lungă de vreo câțiva metri, era goală, lucioasă ca un ochi de lac înghețat. Secretara lui se urcă pe masă, la capătul opus. Abia îi întrevedea trăsăturile feței, fără ochelari, pesemne că și-i lăsase acasă. Din întunericul dintre picioare începu să se ivească un sul de hârtie, pe care aceasta îl trase afară gemând ca și cum ar fi născut un făt. El era țintuit pe scaun, hipnotizat de hăul care se deschisese numai pentru el, așteptând cu pieptul umflat de emoție un mesaj destinat numai lui. Sulul se desfășură lent până la capătul lui de masă.

În loc de text, era o listă de nume necunoscute. Lista tuturor artiștilor care urmau să expună într-un muzeu inexistent. Arta lor era pur kairos, spontaneitate. Materia primă era sânge, salivă, scuipat, bâlbâială și urlet, spațiile albe dintre cuvintele rostite, secundele grele de plumb când mintea îngheța în Siberii căutând prepoziții, substantive și verbe simple, adjective puse deoparte în carne, pentru momentele de singurătate când nimeni nu trebuie să demonstreze nimic nimănui.

Muzeul avea să fie dedicat puterii simbolice a limbilor aduse de toți cei adunați la capătul lumii, rămași pe țărm fiindcă Oceanul Pacific nu le permitea să meargă mai departe. Lucrarea centrală avea să fie un film rulat fără întrerupere, cu o bătrână Duwamish care-și va scoate din gură, unul câte unul, câte un ou pictat cu simboluri pe care nimeni nu le va descifra vreodată, menținând vie uimirea, în lipsa mesajului.