Prin Univers. Începutul

- A fost o dată ca niciodată o lume ordinară, cu o structură banală, foarte organizată. Sau chiar deloc organizată. Era de fapt, complet destructurată, atât de aproape de haos încât nu se mai recunoștea. Ea, lumea, își amintea vag cum, demult, lucrurile funcționau într-o manieră predictibilă. Dar trecuse prea mult timp de atunci și atâtea dezastre, cataclisme, furtuni, războaie...
- Mama, asta nu e o poveste, o întrerupse fetița.
- Ba da, își umflă femeia obrajii cu importanță, povestitorul are întotdeauna dreptate.

Fetița se strâmbă. Apoi își încrucișă brațele.
- Și cum se numea, mă rog, lumea asta?, își ridică ea provocator o sprânceană.

Sprânceana mamei se ridică în întâmpinare.
- Hmm, ea se numea pe ea însăși Universul Static. Dar alții o numeau Iluzia, Visul, Amintirea. Era atât de simplă, suspină femeia. Conținea doar lucrurile esențiale. O căsuță cu pereții albi și două ferestre cu perdele de in, ca doi ochi albaștri. Trei trepte duceau spre ușa din lemn de abanos. Ușa era misterioasă, totuși, înclină ea capul, avea două vizoare transparente prin care, dinăuntru, uneori, ieșeau raze de lumină. Mai ales după înserat. De departe, dacă cineva privea spre căsuță, ar fi zis că înăuntru e o petrecere cu stroboscoape multicolore. Și nu avea clanță.
- De ce?, mormăi fetița.
- Ca să nu fie deschisă dinafară. Doar cei dinăuntru puteau, oricând aveau chef, să o deschidă. Dar de obicei era închisă.
- Înăuntru erai tu, o arătă copila cu un deget.
- Eram noi, se arată femeia cu degetul în piept în mai multe locuri, adică eu dar și eu precum și eu. Eram noi toate, grămadă înăuntru.
- Și eu?, se miră fetița.
- Și tu, dar în Universul Static tu erai sub forma unui abur care plutea în jurul capului meu, lângă ureche. Și atunci, ca și acum, îmi puneai tot felul de întrebări. De ce, cum, când, erau pe listă zilnic. Și acum îmi dau seama, își bătu ea cu degetul în frunte, când vorbeam cu tine îmi doream să fiu afară din căsuță. Nu era destul loc înăuntru pentru atâtea întrebări. Și te visam, îi zâmbi, îmi imaginam cum îți voi spune povești când vei fi mai mii... mai mijlocie. În poveștile mele eram complet ieșită din Universul Static. Eram aici, unde suntem acum. Poate nu chiar aici, se uită, strâmbându-se, în jur. Niciodată nu suntem mulțumiți cu ce avem, nici cu ce obținem, se miră singură.

Fetița oftă.
- Povestea ta e prea complicată și nu se întâmplă nimic.
- Nu am terminat să descriu ambianța, dădu mama larg din mâini. Casa se găsea într-o poiană. Treptele coborau cuminți direct în iarbă, printre flori și rarele urme de pași nu reușeau să creeze vreo cărare. Florile călcate prea ușor se ridicau mereu și mereu mai grațioase; umpleau calea, amețind cu parfumul lor călătorii pierduți prin acea pădure. Uneori se apropiau și încercau să ghicească pe sub perdele dacă e cineva acasă. Pe micul horn ieșeau inele de fum și uneori mirosea a clătite în toată poiana. Dar ușa se deschidea rar. Lângă căsuță, continuă femeia mai repede văzând privirea încruntată a fetiței, creștea un copac uriaș. Era mai mare decât acoperișul, iar noaptea, în lumina lunii, umbra trunchiului lui creștea și îmbrățișa pereții casei. Dar nu într-un fel înfricoșător. Era o umbră caldă, protectoare, de parcă ar fi vrut să pună un cojoc de frunze peste acoperiș. Astfel se petreceau zilele și nopțile lor în Universul Static.
- Ce?, rămase copila cu gura căscată de indignare. Casa și pomul sunt personaje sau locuri?
- Amândouă, înclină mama aprobativ fruntea.
- Pfuu, le amesteci pe toate, nu se înțelege nimic. Și tot nu s-a întâmplat nimic în poveste.
- Până într-o zi, ridică mama un deget spre atenționare. Era primăvară, dar chiar la început, căsuța încă visa bulgări de zăpadă, pufăind rotocoale calde de aburi, când afară s-a auzit un zgomot puternic. Din cerul tapetat cu nori gri cobora fâlfâind asurzitor din aripile uriașe un dragon. Își întindea umbra peste casă și peste copac, tot mai întunecată, tot mai rece.
- Un dragon, strigă fetița. El e antagonistul.
- În clipa aceea, dădu mama din cap, el era în mod evident personajul negativ. Cu ghearele a cuprins trunchiul copacului și l-a smuls din pământ cu rădăcini cu tot. Picurând în urma lui sânge, pietre, pământ și frunze, a dispărut apoi în secunde în pătura de nori.
- Picurând sânge, se miră fetița, dar copacii nu sângerează.
- Momentan nu știm de ce era așa, poate că în lumea aceea ordinară, copacul era de fapt extraordinar. În loc de sevă, prin trunchiul său, prin rădăcini, adânc în pământ, curgea de fapt sânge. Oricum, copacul dispăruse, în locul lui rămăsese o groapă adâncă, în care gâlgâind se aduna și se coagula un lac roșu însângerat.
- Oh, se strâmbă fetița.
- Ușa casei se deschisese larg, continuă mama, ca o gură ce striga de durere. Înăuntru se vedea doar negru. Era un gol opac, lumina nu reușea să contureze nimic înăuntru. Perdelele albastre tremurau pe ferestre, suflate de vânt, apoi șuvoaie negre izbucniră prin cele două deschideri, spărgând geamurile și revărsându-se în poiană. Tot ce era viu și colorat în jurul casei fu acoperit de negrul mat.
- Ce era?, șopti copila, strângându-și pătura la piept.
- Era nimic.
- Nimic?
- Era un gol, o absență, un vid. Era ceva care umplea tot Universul Static. În ultima secundă, înainte de a fi acoperită, căsuța se scutură, se smulse din fundație și zbură.
- Ei, asta e totuși interesant, își puse fetița mâinile în șolduri. Căsuțele nu zboară, de obicei. Și apoi?

Femeia zâmbi tristă.
- Nu te mai interesează ce s-a întâmplat în poiană? Într-adevăr, fără cei doi eroi ai poveștii, poiana era doar un loc. Acum, acoperit de negru, ca o planșă de desen peste care am vărsat o călimară întreagă de cerneală. De un negru permanent. De neșters. Asta înseamnă că de fapt poiana nu mai poate exista într-un alt timp al poveștii. E imposibil să ne întoarcem acolo.

Fetița o privi îngrijorată.
- Povestea nu se termină așa, da, mami?

Ea privi spre tavan, strâmbând din nas. Ridică apoi din umeri. Părea să încerce să se decidă ce va spune și fetița o urmărea cu ochii mari.
- Povestea continuă, o privi apoi pe copilă. Deși pierduți de poiana lor și unul de altul, eroii noștri existau fiecare în partea lui de Univers.
- Tot în Universul Static?, se încruntă fetița.
- Nu, el nu mai exista. Rămânea amintirea lui, însă, sursa poveștii, locul unde totul a început.
- Bine, bine, și mai departe ce s-a întâmplat?
- Neobosită, căsuța și-a căutat copacul. Uneori zărea lucind verde coada dragonului printre nori, alteori auzea foșnete și trosnituri de ramuri în spatele ei și se întorcea doar cât să descopere o tornadă de frunze. Știa, după mirosul de verde, că era el. Și nu se descuraja. A zburat, apoi a mers, s-a cățărat pe stânci, a traversat ape. S-a luptat cu dușmani reali și imaginari, cu alți dragoni, cu șerpi înfricoșători. Singurătatea din unele părți ale Universului era copleșitoare, atunci începea să se îndoiască de motivele călătoriei ei. Unde pornise, se întreba, ascunzându-se de teribile furtuni de vară în peșteri umede. Ce caut de fapt, striga, împiedicându-se de schelete în întuneric. Uneori frica era singurul motiv care o împingea să continue. Într-o seară, s-a ghemuit obosită la marginea unei alte păduri. S-a adăpostit între rădăcinile unui arbore secular, unul obișnuit, care nu-i vorbea, și a adormit. În somn, simțea cum solul se adâncea ușor sub greutatea ei, făcându-i culcuș. Ca un burete cald. Simțea cum pereții i se rotunjesc. Se visa plutind, apoi scufundându-se într-o plapumă de apă nici prea caldă, nici prea rece. Încercă să ghicească prin lumina translucidă ce se întâmpla și realiză că era un ou.
- Cine?, se ridică în picioare, indignată, fetița. Cine era un ou?
- Ea. Căsuța. Devenise un ou
- Ce mai e și cu invențiile astea? Și dragonul? Și călătoria? Și copacul?

Femeia dădu din cap hotărâtă.
- Nimic nu mai conta pentru ea acum. Decât somnul în interiorul unui ou.

O privi amuzată cum tropăia de nervi prin pat și zvârlea cu perne.
- Mama, tu îți bați joc de personaje. Eu ți-am zis că asta nu e o poveste.
- Iar eu ți-am zis că povestitorul hotărăște. Dacă vrei, poți să încerci tu să continui de aici.

O lumină ghidușă se aprinse în ochii copilei.
- Bine, o să îți dau o idee, nu pentru căsuța care era de fapt un ou. Ci pentru copacul furat de dragon.
- Bine, spune. Ce crezi că s-a întâmplat cu copacul?
- A devenit o pisică, se rostogoli de râs fetița.
- Hmm, se miră mama. Chiar se potrivește.
- Nu se potrivește deloc, hohotea între perne cea mică.
- Ba da, cred că ai dreptate. Ba mai mult, nici nu s-ar fi putut altfel. Ce fel de copac e acesta, care se lasă răpit de dragon și nu reacționează nici cum? Era în poiana de vis, era în locul lui de ani, zeci, poate sute, erau secole de pace care trecuseră fără să îl tulbure. Și acum, se trezea înșfăcat de gheare ascuțite de dragon, rănit zbura picurând sânge roșu peste norii gri. Ar fi vrut poate să lupte, dar amintirile păleau înfiorător de repede. Trecând prin straturile dense de nori, se simțea șters, curățat, jupuit de scoarță, un trunchi tot mai neted și mai maleabil, vibrând de plăcerea saltului prin părți ale Universului niciodată imaginate. Ce minune, să te miști liber, nelegat nicicum de pământ. Dragonul îl eliberă din gheare și căzu cu cele patru labe pregătite de aterizare, într-o altă poiană. Și da, își privi admirativ pernuțele și gheruțele, era o pisică. Sunt un motan, de fapt, își linse el și își curăță mustățile, apoi se strânse și întinse ca la yoga și țup, sări doi metri în sus, pe o creangă de copac. Miau, auzi.
- Erau mai multe pisici, se miră fetița.
- De după fiecare tufiș se ițea alt și alt cap curios de pisică. Poiana era plină.
- Nu inteleeg, strigă înăbușit în pernă fetița. Toate au fost înainte copaci? Cum au ajuns acolo? Dragonul le-a adus?

Mama ridică din umeri.
- Asta nu e povestea mea, deci nu știu. Dar măcar acum înțelegem de ce, în timp ce căsuța îl căuta prin lume până când a obosit și a devenit ou, copacul uitase că e copac și își trăia mulțumit noua viață de pisică.
- Dar mamaa, ar fi trebuit să îl găsească și să îl salveze. Personajele tale au uitat pe drum cine sunt și ce fac. Știi ceva, ai noroc că mi-e somn acum, mormăi fetița ascunzându-se cu totul sub plapumă. Apoi răsări înapoi și îi făcu semn cu ochiul mamei. Știi că lipsește cineva din povestea ta.
- Hmm, pe cine am uitat, zâmbi mama.
- Pe mine, izbucni copila. Eram un abur care îți șoptea întrebări la ureche în Universul Static.

Mama aprobă.
- Știi ce înseamnă asta, da? Că eroii se vor regăsi.
- Dar cum, se întrebă fetița, nici unul nu mai seamănă cu cine era și par să fi uitat unul de altul.

Femeia ridică din umeri.
- Poate dacă dormim, o să ne amintim. Putem aștepta liniștite, acum că povestea, suntem sigure, se termină cu bine.